Sfaturi de ţinut minte
de Sfântul Dimitrie al Rostovului
Mânia
Nimic nu întunecă atât de mult cu nebunie ochii minţii noastre ca întărâtarea şi mânia. Nu degeabă ne îndeamnă eclisiastul, zicând: Nu (Eclisiastul 7, 10). Altfel spus: ,,Unde vezi întărâtare mânioasă, să ştii că acolo se găseşte sălaş de nebuni”.
Cugetând la aceasta, Sfântul Cassian spune: ,,Bărbatul mânios săvârşeşte fapte fără înţelegere, fiindcă lumina înţelegerii se întunecă dacă mintea este tulburată de mânie”. Aşijderea Sfântul Ierarh Grigorie spune: ,,Unde mânia aduce asupra minţii tale întunericul tulburării, de acolo Dumnezeu ia raza cunoştinţei Sale. Aşa cum cel ce are ochii trupeşti întunecaţi nu ştie încotro merge, tot aşa cel ce are ochii minţii întunecaţi de tulburarea mâniei nu ştie, ca un nebun, ce face”.
Vrednică de râs este mânia cea nebunească a împăratului Xerxe. Atunci când câteva corăbii ale lui s-au scufundat cu oşteni cu tot în Hellespont, Xerxe, înfuriindu-se împotriva mării, a poruncit să fie bătută cu 300 lovituri şi călcată în picioare. În Vieţile sfinţilor citim că unii chinuitori, dându-i pe sfinţii mucenici spre mâncare fiarelor, atunci când vedeau că acestea nu se ating de sfinţi şi nu-i vatămă, se înfuriau şi începeau să bată fiarele. Râde istoria şi de acel stăpânitor care, fiind înalt de stat, a intrat într-o casă şi s-a lovit cu fruntea de prag, iar de furie a poruncit să fie dărâmată casa până la temelii.
Iată, acum este limpede că cel aprins de mânie săvârşeşte fapte fără judecată şi se aseamănă unui orb: acela este întunecat de orbire, iar mâniosul de nebunie, şi nu ştie încotro merge şi ce face.
Mânia orbeşte ochii minţii, fiindcă întunecă luminile lor în aşa fel încât mâniosul nu mai poate deosebi adevărul de minciună.
Tot cel ce se mânie asupra fratelui său în deşert, vinovat va fi judecăţii, zice Domnul (Matei 5, 22). Nu te mânia pe nici un om, chiar dacă te-ar jigni tare, că mânia omului nu lucrează dreptatea lui Dumnezeu, după cuvântul apostolesc (Iacov 1, 20). Soarele să nu apună întru mânia voastră, zice alt apostol. Toată amărăciunea şi mânia şi iuţimea şi strigarea şi hula, să se lepede de la voi, împreună cu toată răutatea. Şi fiţi unul către altul buni, milostivi, iertând unul altuia, precum şi Dumnezeu v-au iertat vouă întru Hristos (Efeseni 4, 26, 31-32).
Fereşte-te până şi de mânia care nu este în deşert, ca să nu tulburi ochiul tău sufletesc prin întărâtare. Tulburatu-s-a de mânie ochiul meu, zice Scriptura, învechitu-m-am întru toţi vrăjmaşii mei (Psalmi 6, 7). Nu trebuie nicidecum să te mânii pe cineva, oricare ar fi pricina, afară numai dacă cineva te desparte de Dumnezeu şi de dragostea Lui – iar dacă nu te desparte nimeni, în zadar te mânii. Şi, după cum spune apostolul, de Dumnezeu şi de dragostea Lui nu poate nimeni să te despartă – şi nu numai omul, ci nici focul, nici sabia (potrivit Romani 8, 35, 39).
Ca atare, încetează să te mai mânii şi lasă întărâtarea. Nu râvni celor ce viclenesc, zice proorocul, părăseşte-te de iuţime şi lasă mânia; nu râvni ca să vicleneşti; că cei ce viclenesc, de tot vor pieri; iar cei ce aşteaptă pre Domnul, aceia vor moşteni pământul (Psalmi 36, 1, 8-9). Nu este în lume vreun lucru pentru care să ai drept deplin a te mânia pe cineva şi a te supăra până la uitarea de sine. Chiar dacă socoţi câteodată că este foarte de trebuinţă să te mânii, nu vei afla vreun lucru care să merite mânierea, afară numai când este vorba de slava lui Dumnezeu şi de încălcarea sfintelor Lui porunci. Totuşi, şi atunci să te mânii cu măsură, ca nu cumva, îndreptându-i pe alţii, să te vatămi pe tine însuţi.
Nicăieri nu-L vedem pe Domnul că Se aprinde de mânie împotriva celor care păcătuiesc, ci-L vedem blând şi îndelung-răbdător. Vă învăţaţi de la mine, a zis El, că sunt blând şi smerit cu inima, şi veţi afla odihnă sufletelor voastre (Matei 11, 29). Şi când ucenicii Lui, mâniindu-se pe cei ce păcătuiau, au spus: Doamne, voieşti să zicem ca să se pogoare foc din cer şi să-i mistuiască pre ei ?, El i-a certat, zicând: Nu ştiţi ai cărui duh sunteţi voi (Luca 9, 54-59). Şi, învăţându-ne, grăieşte: De veţi ierta oamenilor greşelile lor, ierta-va şi vouă Tatăl vostru cel ceresc; iar de nu veţi ierta oamenilor greşelile lor, nici Tatăl vostru nu va ierta vouă greşelile voastre (Matei 6, 14-15).
Tu însă vei spune, poate: ,,M-a necăjit, m-a vorbit de rău, m-a necinstit înaintea tuturor, plănuieşte tot felul de răutăţi împotriva mea, îmi face rău”. Dar cine va răbda supărări mai mari decât a răbdat Dumnezeu ? Cine a fost vorbit de rău, necinstit, hulit mai mult decât Domnul ? Căci El a fost bătut, pălmuit, scuipat, răstignit şi împuns cu suliţa în coastă, şi totuşi nu a ţinut minte răul şi nu S-a mâniat, ci, murind pe cruce, S-a rugat pentru cei ce păcătuiau, zicând: Părinte, iartă-le lor; că nu ştiu ce fac (Luca 23, 34).
Milostenia
Oare nu este mare lucru să dai milostenie, cum a făcut şi fariseul, care spunea: Dau zeciuială din toate câte câştig (Luca 18, 12) ? Oare nu sunt socotiţi unii ca aceştia fii ai Împărăţiei cerurilor, lucru despre care dă mărturie Domnul Însuşi: Vinde-ţi averile tale şi le dă săracilor, şi vei avea comoară în cer (Matei 19, 21) ?
Auziţi cuvântul Domnului ? Celor ce dau milostenie li se făgăduieşte un loc în ceruri. Totuşi, câteodată milostenia nu primeşte Împărăţia cerurilor. Oare fariseul, cu toată milostenia sa, nu a fost lepădat de Dumnezeu, iar vameşul, care era lacom de câştig, nu s-a arătat mai presus decât el ? S-a pogorât acesta mai îndreptat la casa sa, decât acela (Luca 18, 14). Nu degeaba spune apostolul: De aş împărţi toată avuţia mea …, şi dragoste nu am, nici un folos nu-mi este (potrivit I Corinteni 13, 3).
Milostenia celui care ia cu sila de la unul şi dă altuia nu mai este milostenie, ci tâlhărie. Dacă zideşti biserică, iar pe aproapele tău îl ruinezi, asta este tâlhărie. Dacă faci câţiva săraci şi câţiva clerici să se roage pentru tine, dar nenumăraţi oameni plâng din pricina ta, asta este tâlhărie, nu milostenie. Oamenii de acest fel vor fi izgoniţi din Împărăţia cerurilor.
În Ierusalim era un oarecare om pe nume Sozomen, care, mergând pe stradă, a dat de un sărac şi, făcându-i-se milă de el, şi-a scos haina şi i-a oferit-o. Când a venit seara şi a aţipit, s-a văzut într-o casă preafrumoasă, luminată foarte, înconjurată de felurite grădini cu verdeţuri minunate şi cu flori bineînmiresmate, unde cântau cu mare dulceaţă păsări de multe soiuri. Sozomen a privit cu mare mirare toate acestea, şi iată că a venit la el un înger în chip de tânăr şi i-a grăit: ,,Urmează-mă !”
Au ajuns la un palat acoperit cu aur, unde Sozomen a văzut încă un palat, împodobit cu nestemate, şi s-a mirat foarte de acea privelişte. Atunci au ieşit îngeri în chip de tineri înaripaţi, luminând ca soarele. Aceştia au adus patru lăzi din aur şi le-au pus înaintea lui, ca şi cum ar fi aşteptat pe căpetenia lor, şi iată că din palat a ieşit la îngerii aceia un bărbat preacinstit şi le-a zis: ,,Arătaţi-i acestui om ce haine i-au fost pregătite pentru că a fost milostiv faţă de săracul cel dezbrăcat”.
Deschizând una dintre lăzi, îngerii au început să-i arate veşminte albe, împărăteşti, zicând: ,,Domnule Sozomen, îţi plac lucrurile acestea ?” El a răspuns: ,,Nu sunt vrednic să mă uit nici la umbra lor”. Atunci i-au arătat haine a căror înfăţişare era ca a aurului, şi asemenea haine erau ca la o mie. Bărbatul-căpetenie i-a zis: ,,Ţie îţi zic, Sozomene: ţi-am pregătit asemenea bunătăţi pentru acea singură haină cu care M-ai îmbrăcat prin sărac. Mergi dar, fă acelaşi lucru, şi ţi se va răsplăti însutit”.
Sozomen a grăit cu frică şi cu bucurie: ,,Doamne, oare asemenea răsplată a fost gătită celor ce fac milostenie ?” Atunci, Domnul a zis: ,,Cu adevărat, aşa este, fiindcă oricine face milostenie cu cei săraci şi nevoiaşi va primi însutit şi va moşteni viaţa veşnică”.
Trezindu-se din somn, Sozomen a grăit: ,,Întrucât aşa mi-a zis Domnul meu, o să-i dau nevoiaşului şi cealaltă haină”, şi aşa le-a împărţit săracilor toată averea sa.
Pe Domnul Îl împiedică să vină la noi marea mlaştină a necurăţiei noastre. Să o uscăm prin înfrânare, să clădim peste ea pod prin milostenie. Daţi milostenie – zice Domnul –, şi iată, toate vor fi vouă curate (Luca 11, 41). Milostenia curăţeşte totul, prin urmare şi păcatele.
Fii îndurat şi milostiv ca în Ziua Judecăţii să-L afli pe Domnul milostiv faţă de sufletul tău. De ce să fii zgârcit în deşert ? Căci nu vei lua nimic cu tine pe lumea cealaltă, ci gol vei pleca de aici. Mulţi au dobândit comori mari şi nenumărate, nenumărate bogăţii, şi totuşi nu au luat cu ei dincolo nimic din toată averea lor: toată bogăţia lor pământească au lăsat-o altora şi au plecat de aici cu mâinile goale şi cu sufletul ruşinat, iar ei înşişi au putrezit în morminte, bogăţia lor a pierit fără veste şi pomenirea lor a pierit cu sunet.
Nădejdea
Nădejdea este ancora creştinilor care plutesc pe marea acestei lumi în corabia trupului.
Să urmăm femeii păcătoase: să cădem la picioarele lui Hristos şi să le spălăm cu lacrimi. Veniţi să ne închinăm şi să cădem lui, şi să plângem înaintea Domnului celui ce ne-au făcut pre noi (Psalmi 94, 6), iar cu gândurile de pocăinţă, ce ies din inima înfrântă, să le ştergem ca şi cu nişte peri, şi atunci vom primi iertarea multelor noastre păcate şi sfinţenia dreptăţii. Cum le vom primi ? Prin pocăinţa însoţită de nădejde, fiindcă nădejdea nu ruşinează (potrivit Romani 5, 5). Avem multe pilde de mari păcătoşi care, primind iertare pentru pocăinţă, au ajuns la mare sfinţenie.
Nu vreau să trec sub tăcere o mare vătămare sufletească, o grea boală a conştiinţei, pe care nimeni nu o vede şi care anevoie se vindecă. Care este aceasta ? Iată care: nădejdea deşartă şi mincinoasă a sculării din cădere, a pocăinţei şi a primirii din nou a milei lui Dumnezeu. După pocăinţă, mulţi se întorc la fărădelegile dinainte cu o asemenea nădejde, spunându-şi: ,,Am păcătuit şi m-am pocăit: o să mai păcătuiesc şi iar o să mă pocăiesc, fiindcă la Părinţi stă scris: de câte ori cazi, de atâtea ori să te ridici, şi te vei mântui”.
Ce nădejde mincinoasă ! Ce nădejde înceţoşată, întemeiată nu pe piatră tare, ci pe nisip ! Nu pentru tine, care te întorci de bunăvoie şi dinadins la facerile de rele dinainte, au fost scrise acestea, ci pentru cei ce cad în vreun păcat întâmplător, nu de bunăvoie şi dinadins. Iar tu ai trebuinţă să asculţi glasul de tunet al Sfântului Ioan Gură de Aur, care grăieşte aşa: ,,Nu este vrednic de iertare cel ce păcătuieşte iar după împărtăşire. Nu este vrednic de sănătate cel ce după tămăduire îşi face iarăşi răni. Nu este vrednic de curăţire cel care după curăţire se spurcă iarăşi”.
Nădejdea oamenilor de acest fel, care se întorc după pocăinţă la păcatele dinainte şi îşi zic: ,,Lasă că mă mai pocăiesc pe urmă”, seamănă cu nădejdea lui Samson. Ştiţi cu ce ispite a fost ispitit puternicul Samson din partea viclenei păcătoase Dalida ca să-i spună în ce stătea puterea lui şi cum a amăgit-o cu felurite născociri, zicându-i că o să-şi piardă puterea ba dacă va fi legat cu şapte vine ude, ba dacă va fi legat cu frânghii noi (potrivit Judecătorii 16, 11-15). De fapt, din toate acestea se smulgea cu uşurinţă, ca din nişte pânze de păianjen. Pe urmă, chiar văzând viclenia femeii amăgitoare ce căuta să-l piardă, nu a vrut să se izbăvească din nenorocirea vădită, fiind biruit de dragostea pătimaşă şi păcătoasă către Dalida: i-a spus tot adevărul şi i-a dezvăluit taina inimii sale, şi anume că puterea are să-l părăsească atunci când vor fi tunşi perii capului său. Apoi, când a adormit în poala Dalilei, a fost tuns, iar amăgitoarea i-a strigat: Samsoane, cei de alt neam vin asupra ta. Trezindu-se din somn, şi-a zis: Voiu face ca şi mai înainte, şi mă voiu scutura.
Ce mincinoasă a fost nădejdea ta, Samsoane ! De data asta nu o să te mai smulgi din mâinile vrăjmaşilor tăi aşa cum ai făcut-o de atâtea ori înainte, fiindcă s-a depărtat de la tine puterea ta. Samson însă n-a priceput că S-a depărtat Domnul de la el, şi l-au luat prins cei de alt neam şi i-au scos ochii.
Să luăm aici aminte la două lucruri. Mai întâi, Samson nu ştia că Domnul S-a depărtat de la el, că puterea l-a părăsit. În al doilea rând, el nutrea, în neştiinţa sa, nădejdea mincinoasă că îşi va birui vrăjmaşii la fel ca înainte. Voiu face ca şi mai înainte.
Şi omul care după pocăinţă se întoarce la păcatele dinainte se linişteşte pe sineşi cu nădejdea, zicând: ,,Voi păcătui, iar apoi mă voi pocăi din nou, precum m-am pocăit şi mai înainte; Îl voi mânia pe Dumnezeu, apoi voi cere de la El iertare, precum am mai cerut şi înainte; mă voi spurca, şi iar mă voi spăla prin pocăinţă, precum m-am mai spălat şi înainte”.
Orbită este nădejdea acestor păcătoşi ! Neroadă este înţelegerea lor ! Deşartă este aşteptarea lor !
Iată că Domnul te-a părăsit deja, te-a părăsit puterea harului dumnezeiesc care mai înainte te ajuta. Iată că mâinile celor de alt neam sunt deja asupra ta, mâinile vrăjmaşilor tăi diavoleşti sunt deja asupra ta. Te-au înhăţat deja, ţi-au scos ochii minţii, te-au ferecat cu relele deprinderi păcătoase, iar acum nu se ştie de vei scăpa, de te vei smulge din mâinile lor. Nu se ştie dacă-ţi va mai fi dată vreme de pocăinţă. Nu se ştie dacă vei mai primi o clipă când puterea harului dumnezeiesc se va întoarce la tine şi te va ridica din căderea ta cea amarnică, fiindcă a plecat de la tine scuturându-şi praful de pe tălpile sale şi zicând: Iată, se lasă vouă casa voastră pustie (Matei 23, 38) şi vor intra în tine 7 draci amarnici ai păcatelor, şi vor fi ţie căderile de pe urmă mai rele decât cele dintâi. Vor fi mai rele, căci ajungând în adâncul răutătilor te vei trândăvi şi vei deznădăjdui, iar ce urmează deznădejdii ştii şi singur.
Cu mult mai bine este ca împăcându-te cu Dumnezeu după prima vrăjmăşie păcătoasă să trăieşti cu El în pace necontenită, nu să porneşti din nou război împotriva Lui cu gândul că pe urmă o să te împaci. Mai bine este ca odată ce L-ai găsit pe Dumnezeu să te ţii întotdeauna de El, decât să-L pierzi ca să-L cauţi iar, căci căutându-L pe Dumnezeu prin pocăinţă după prima cădere poţi să fii încredinţat că Îl vei găsi. Căutaţi pre Dumnezeu şi va fi viu sufletul vostru, zice Scriptura (Psalmi 68, 36); cel ce caută, află (Matei 7, 8). Iar dacă, păcătuind iarăşi de bunăvoie, vei voi iarăşi să-L găseşti, nu se ştie dacă vei mai putea.
