Dar care este adevărata legătură dintre această plantă aromată și credința creștin-ortodoxă? Și câți dintre dumneavoastră știați că Sfânta Împărăteasă Elena a descoperit Sfânta Cruce tocmai sub o tufă de busuioc? Aflați, ca de obicei, în rândurile de mai jos!
Ce ne spune etimologia?
Că această poveste a descoperirii este o minune în sine sau un adevăr istoric păstrat din generație în generație, un lucru este cert: din punct de vedere etimologic, termenul „busuioc” provine din limba latină, de la cuvântul „basilicum” („basilicus”), care la rândul său își are originea în grecescul „basilikos” (βασιλικός), care înseamnă „regal” sau „demn de un rege”.
Această etimologie a fost pusă de marii istorici bisericești ai vremii, precum Eusebiu de Cezareea, Socrate Scolasticul și Sozomen, în directă legătură cu Sfinții Împărați „întocmai cu apostolii” Constantin cel Mare și mama sa, Elena. De aici vine și numele de „plantă împărătească” al busuiocului. În limba română, lingviștii consideră că termenul nu a intrat direct din greacă, ci pe filieră slavă (bosilak în bulgară sau bosiljak în sârbă), însă și-a păstrat neatinsă demnitatea regală.
În culturile păgâne antice, semnificațiile plantei erau diferite și uneori contradictorii. Medicii greci și romani credeau că busuiocul nu răsare decât dacă semințele sunt îngropate în pământ pe fundalul unor blesteme. Alții îl asociau cu scorpionul, fiind convinși că o frunză lăsată sub un vas se transformă în această creatură (în timp ce în Africa era considerat o veritabilă protecție împotriva lor). În Italia, era purtat în păr ca simbol al dragostei pământești, iar în India (Tulsi) era dedicat zeilor Vishnu și Krishna, fiind așezat pe pieptul celor adormiți ca o cheie spre rai.
Însă, odată cu zorii creștinismului, busuiocul a primit o cu totul altă cunună: aceea de însoțitor al Sfintei Cruci.
Minunea din Dealul Golgotei
Cea mai frumoasă și răspândită tradiție a Bisericii ne întoarce în anul 326 d.Hr. După ce Împăratul Constantin a acordat libertate creștinilor, evlavioasa sa mamă, Împărăteasa Elena, a pornit într-un pelerinaj la Ierusalim pentru a căuta Crucea pe care a fost răstignit Mântuitorul. Locul era greu de găsit, fiind acoperit de pământ și dărâmături, iar deasupra fusese ridicat un templu păgân dedicat zeiței Venus. Ajutată de Patriarhul Macarie al Ierusalimului și de un localnic evreu pe nume Iuda (care știa vechile tăinuiri), Sfânta Elena a poruncit dărâmarea templului și începerea săpăturilor.
Tradiția spune că un miros binefăcător, dulce-condimentat, plutea în adierea vântului deasupra acelei coline. Urmând acea mireasmă unică, Sfânta Elena s-a apropiat și, înțelegând că acesta era semnul pe care îl căuta, a poruncit oștenilor să înceapă să dezgroape pământul de sub tufa bogată de busuioc.
Într-adevăr, acolo a descoperit Sfânta Cruce. Busuiocul nu doar că era plantat în acel loc, dar legendele spun că rădăcinile lui erau înfipte adânc în Crucea din lemn pe care a fost răstignit Hristos, crescând din sângele Lui și din lacrimile Maicii Domnului. Tradiția spune că, atunci, Sfânta Împărăteasă Elena și-a pus o dorință ca o rugăciune: „Să fie, Doamne, busuiocul mereu legat de Cruce, și unde este Cruce, să fie și busuioc!”
Din acest motiv, busuiocul a devenit o plantă cu adânci semnificații în tradiția creștină, simbolizând curăția și sfințenia. Se mai spune că, până astăzi, ramurile sale cresc întotdeauna în formă de cruce, amintind mereu de legătura sa cu momentul răstignirii lui Hristos și cu descoperirea Sfintei Cruci. Această legendă a circulat în multe variante, devenind chiar sursă de inspirație pentru poeți. Spre exemplu, sensibilitatea acestei povești se regăsește frumos exprimată în versurile Olimpiei Sava, o cunoscută învățătoare și autoare română de literatură pentru copii, din volumul „Legende despre plante”: „O presimțire a avut Împărăteasa și-a cerut Oștenilor să se oprească Și, fără să se odihnească, Să-ncerce, poate au noroc, Sub locul plin de busuioc Să fie Crucea îngropată. S-a dovedit că inspirată A fost, căci chiar au și găsit Odorul Sfânt. S-a stabilit sa fie Crucea însoțită Mereu de planta cea sfințită.”
Astfel, săpând sub busuioc, au fost scoase la lumină trei cruci și tăblița cu inscripția „Iisus Nazarineanul, Regele Iudeilor”. Pentru a afla care dintre cele trei era Crucea lui Hristos, Patriarhul Macarie a oprit o procesiune funerară care trecea prin apropiere. Când trupul bărbatului decedat a fost așezat pe Adevărata Cruce, cel mort a înviat pe loc, iar o femeie aflată pe patul de moarte s-a vindecat instantaneu. Astfel, amărăciunea morții a fost biruită de dulceața Crucii dătătoare de viață.
Astăzi, busuiocul este nelipsit din ritualul sfințirii apei (Aghiazma). Mănunchiul sau pămătuful cu care preotul stropește credincioșii poartă în popor chiar numele de busuioc (sau, regional, sfeștoc), fiind folosit pentru sfințirea locurilor și alungarea necuratului. O altă legendă populară românească spune că însuși Iisus a fost acoperit de oameni cu frunze de busuioc după Botezul Său în apa Iordanului, plantă rămânând de atunci în preajma icoanelor. La sărbătoarea Înălțării Sfintei Cruci (14 septembrie), Sfânta Cruce este așezată în mijlocul bisericii pe un pat cald și înmiresmat de busuioc proaspăt. Credincioșii aduc buchete la biserică pentru a fi binecuvântate, pe care apoi le așază la loc de cinste, la icoane sau la grinda casei.
Așadar, pentru noi, creștinii-ortodocși, busuiocul este un simbol care poartă în sine memoria vie a lucrării lui Dumnezeu în istoria mântuirii noastre. Mireasma lui, prezentă în biserici la slujbele de sfințire a apei și la marile praznice devine o chemare tainică la rugăciune, la pace și la amintirea jertfei Mântuitorului. De fiecare dată când simțim parfumul busuiocului, suntem îndemnați să ne amintim de credința și râvna Sfintei Împărătese Elena, care, căutând cu lacrimi și rugăciune Crucea Domnului, a descoperit-o sub tufișurile acestei plante binecuvântate. Busuiocul rămâne astfel legat pentru totdeauna de biruința Sfintei Cruci – semnul prin care moartea a fost biruită și prin care lumea a primit nădejdea Învierii.
