CHESTIUNEA CALENDARULUI
Schimbarea calendarului la începutul secolului XX
Măsurarea timpului şi utilizarea sa atât în ştiinţă, cât şi de marele public, a fost una dintre cele mai vechi şi importante preocupări ale astronomiei.
Odată cu progresul comunicaţiilor în secolul al XIX-lea, necesitatea stabilirii unor convenţii în ce priveşte timpul a devenit tot mai presantă. În 1878, inginerul şi inventatorul canadian Sandford Fleming (1827-1915) a împărţit suprafaţa globului terestru, plecând de la meridianul Greenwich, în 24 zone a câte 15 grade longitudine, care au fost numite fusuri orare. În 1884, la Conferinţa Internaţională a Meridianelor de la Washington – întrunită pentru a alege un meridian care să fie folosit ca punct zero comun de longitudine şi standard de calculare a timpului în întreaga lume –, a fost acceptat meridianul Greenwich şi o zi universală de 24 ore care începe la miezul nopţii la Greenwich. Conferinţa nu a acceptat cele 24 zone ale lui Fleming, afirmând că ele reprezintă o problemă locală în afara competenţei sale, însă, până în 1929, toate ţările importante din lume acceptaseră fusurile orare. Astăzi, decalajele UTC[1] împart lumea în zone, iar fusurile orare militare atribuie litere fusurilor orare de 24 ore, similare sistemului lui Fleming.
Pe 15 noiembrie 1891, regele Carol I al României semnează decretul nr. 3.111, în care se spune: „Se introduce, cu începere de la 1 decembrie 1891, în serviciile publice din toată ţara, ca oră oficială, ora adoptată de Căile Ferate Române, stabilită la ultima conferinţă ţinută la Stockholm în zilele de 17 şi 18 iunie din urmă, şi la care conferinţă au luat parte şi delegaţii Căilor Ferate Române”.
Dar problema comunicaţiilor în acest sistem era departe de a fi fost rezolvată. Un an mai târziu, în 1892, în cel de‑al VI-lea raport asupra lucrărilor Institutului Meteorologic, Ştefan Hepites (1851-1922) scrie: „Nicăieri, în toată ţara, nu se determină ora într‑un mod ştiinţific. Fiecare localitate, fiecare ceasornicar are, mai mult sau mai puţin, o oră de fantezie care, adeseori, diferă de ora exactă cu mai multe minute, lucru prejudiciabil pentru o mulţime de relaţiuni sociale, comerciale şi mai ales pentru cercetările ştiinţifice”.
Ca urmare, pe 20 decembrie 1892, ministrul P.P. Carp, la acea vreme ministru secretar de stat la Departamentul Agriculturii, Comerţului şi Domeniilor, decide ca Institutul Meteorologic, prin Serviciul său cronometric, să comunice „în mod gratuit, ora oficială tuturor administraţiunilor publice, ceasornicarilor de profesiune şi particularilor care i‑o vor cere”. Difuzarea se făcea prin legătură telefonică sau prin telegraful central.
* * *
Prin urmare, la începutul secolului XX, timpul – nu numai ora, ci şi calendarul – a constituit o problemă acută pentru viaţa publică. În vederea reformei calendarului, Societatea Ştiinţelor Fizice a înfiinţat un comitet alcătuit din dr. C. Istrati, Spiru Haret, Nicolae Coculescu, Ştefan Hepites, profesorii D. Mirescu şi C. Miclescu, cu sprijinul unor profesori de la Facultatea de Teologie, având în vedere că era un domeniu în care ştiinţa trebuia să satisfacă necesităţile publice fără să contravină rânduielilor bisericeşti.
De asemenea, ziarele vremii militează pentru introducerea unui nou calendar. Adevărul din 9 februarie 1898 menţionează conferinţa pe care profesorul Nicolae Coculescu o va ţine la Universitatea din Bucureşti pe tema ,,cestiunii calendarului”; în această conferinţă, profesorul va vorbi despre erorile calendarului aflat în uz şi neajunsurile pe care acestea le aduc fie pe plan naţional, fie în relaţiile cu ţările apusene. Universul din 19/31 martie 1898 pune la dispoziţia cititorilor coloane în care să se poată opune reformei calendarului; în general, singura obiecţie era legată de o eventuală atingere a rânduielilor Bisericii. Motivaţia ştiinţifică era ca şi lămurită în urma numeroaselor intervenţii ale lui Ioan Ghica, C. Istrati, N. Coculescu, D. Mirescu sau Şt. Hepites.
Acelaşi cotidian prezintă un fragment din raportul Societăţii Geografice Române care conchide că „numai doi ani ne despart de veacul al XX‑lea şi se ştie că, cu începutul anului 1901, vom fi îndărăt cu 13 zile, în loc de 12, cum eram până acum. Este deci timpul a ne gândi serios la modificarea calendarului civil”.
Adevărul din 29 februarie 1900 publică un articol intitulat ,,Chestia calendarului”
Tribuna Poporului din 4/17 martie 1900 prezintă proiectul de reformă a calendarului propus de Societatea de Ştiinţe din Bucureşti. În şedinţa Senatului din 19 februarie/3 martie, senatorul Sefendache l‑a întrebat pe ministrul Cultelor care este situaţia reformei calendarului pe care cei mai mulţi o aşteaptă cu nerăbdare. Biserica se împotriveşte oricărei schimbări, însă opinia ei este contracarată cu argumente de genul: „Calendarul nu devine o instituţiune religioasă, cum nu este nici o instituţiune comercială, industrială sau agricolă. […] Dacă Biserica, din consideraţiuni tradiţionale sau pentru a păstra uniformitatea cu celelalte Biserici de Răsărit, voieşte a întrebuinţa un sistem de măsură mai puţin exact – calendarul iulian – această dorinţă trebuie respectată”, fără ca aceasta însă să afecteze activităţile laice.
Aşadar, problema a fost îndelung dezbătută, mai întâi sub forma unui memoriu justificativ în Noua Revistă Română pentru Politică, Literatură, Ştiinţă şi Artă din 15 februarie 1900, apoi în Senat. În urma opoziţiei clerului, grupul reformator a revenit asupra proiectului de lege şi a trimis presei un comunicat în care afirma că respectă tradiţia Bisericii, dar doreşte să răspundă şi cerinţelor vieţii moderne.
Gazeta Transilvaniei din 11/24 aprilie 1902 tipăreşte articolul ,,Unificarea calendarelor”, semnat de Nicolae Coculescu. El ia în discuţie adoptarea calendarului gregorian şi, în acest context, ridică problema stabilirii datei Paştelui. În numărul următor, dezbaterea continuă. Nicolae Coculescu încheie articolul citându-l pe Ion Ghica: „Neştiinţa face pe unii să creadă, că adoptarea calendarului gregorian ar fi o cestiune de ortodoxie, pe când nu este decât o cestiune de astronomie şi de calcul … Căci ce poate fi mai plăcut lui Dumnezeu, decât să calculăm timpul după legile după cum El a regulat mersul corpurilor cereşti. Cunoştinţa acestor legi este în atribuţiunile oamenilor de ştiinţă, a astronomilor, iar nu a împăraţilor, a papilor, sau a mitropoliţilor”.
Sub titlul ,,File rupte dintr-un carnet”, Gazeta Transilvaniei din 2/15 aprilie 1903, reia din nou discuţia despre unificarea calendarelor, sau mai bine zis adoptarea calendarului gregorian. În articol se aminteşte iniţiativa din 1899 a fostului ministru al Lucrărilor Publice, Panaite Donici (1825-1905), de a introduce calendarul gregorian în România într-o perioadă a anului ,,în care nu se găsesc nici posturi, nici sărbători însemnate, care s-ar putea suprima prin reducerea extraordinară a celor 12 zile”.
Acelaşi articol aminteşte campania iniţiată de Universitatea din Bologna şi înfăptuită de părintele Cesar Tondini de Quarenghi (1839-1909) care ,,a întreprins un turneu pe la diferite congrese din Apus, precum şi un turneu de conferinţe în statele din Orient, unde a fost ascultat cu multă atenţiune”. Tondini a fost invitat şi în România 
încă din 1889 de către Vasile Alecsandri, pe atunci reprezentantul României la Paris. El nu a venit însă decât în 1898, unde pe 8/20 ianuarie a ţinut în aula Universităţii din Iaşi o conferinţă publică despre reforma calendarului.
La question du calendrier a la fin du XIXe siecle, 1898
Conferinţa ţinută de abatele de Quarenghi la Universitatea din Iaşi şi alte documente ale vremii
Alte lucrări apărute în aceeaşi perioadă pe tema chestiunii calendarului:
Îndreptarea calendarului din punct de vedere economic, de Ştefan Hepites
Analiza critică a calendarelor iulian şi gregorian şi propuneri de reforme, de D. Mirescu, profesor la Liceul Gheorghe Lazăr
Cronologie, calendare şi reforma calendarului, de inginer I. L. Szavlovski
Chestiunea calendarului, de profesor universitar Nicolae Coculescu
Calendarul Bisericii de Răsărit în stil vechi şi stil nou, de inginer Panaite Donici, fost ministru al Lucrărilor Publice,
toate publicate în ţară în 1898.
În epocă, nu s-a făcut nici un secret din faptul că abatele catolic barnabit Cesar Tondini de Quarenghi, ca şi părintele Theophile Memain, aveau misiunea de a înlesni adoptarea calendarului gregorian în Răsărit, ei fiind cei care promovau ideea ,,unificării calendarelor”.
Cu toate eforturile oamenilor de ştiinţă români, calendarul gregorian va fi introdus abia în 1919 de guvernul condus de Ion I. C. Brătianu. Astfel, în Vechiul Regat, pe baza decretului publicat în Monitorul Oficial din 6 martie 1919, data de 1 aprilie 1919 a devenit data de 14 aprilie 1919. În Transilvania, calendarul gregorian fusese introdus în anul 1590, iar în Bucovina în anul 1773.
* * *
Introducerea orei de vară, ca aproape orice schimbare, dă loc la numeroase dezbateri pro şi contra. Comitetul Naţional Român de Astronomie este solicitat să soluţioneze această problemă.
Ora de vară a fost introdusă pentru prima oară în România în 1917. Regina Maria notează în Jurnal de război pe 5/18 iulie 1917: ,,De azi se schimbă ora, se dă înainte, ora 7 e deja ora 8 şi aşa mai departe. A trebuit să o facem pentru că ruşii aşa procedează, ca să evităm confuziile – motivul este economia la electricitate. La început va pricinui totuşi încurcături, fără îndoială”.
În 1930, şi mai ales în 1931, situaţia economiei readuce în atenţie schimbarea orei de vară. Încă se mai aştepta avizul Comitetului Naţional Român de Astronomie. În aprilie 1931 va avea loc o şedinţă a Comitetului dedicată acestui subiect; la această şedinţă se va discuta şi problema calendarului în sensul cerut de Liga Naţiunilor, adică un calendar cu 13 luni şi o zi fixă pentru Sfintele Paşti.
Ziarul Dimineaţa relatează pe larg şedinţa acestui comitet, menţionând lista participanţilor la cele 3 ore de dezbateri. Următoarea moţiune a fost adoptată la propunerea profesorului Victor Valcovici, rectorul Politehnicii din Timişoara:
„Comitetul Naţional Român de Astronomie, întrunindu‑se în ziua de 4 aprilie 1931 sub preşedinţia dlui profesor N. Coculescu, constată că faţă de schimbarea orariului, preconizată de Direcţiunea Generală a CFR, ştiinţa nu poate avea nici o atitudine.
Totuşi crede că o astfel de schimbare ar implica importante repercusiuni în viaţa socială şi economică a ţării şi că, prin urmare, înainte de a fi înfăptuită, ea ar merita să fie discutată, în mod amplu, în sânul unei adunări mai largi în care să fie reprezentate toate categoriile sociale şi economice mai însemnate.
Această moţiune s‑a votat avându‑se în vedere că, principial, majoritatea astronomilor comitetului naţional sunt contra introducerii orei Europei Centrale, dat fiind că, geograficeşte, ţara noastră este situată în fusul orar oriental”.
În ce priveşte reforma calendarului, problema a fost amânată, însă astronomii români au admis următoarele criterii:
,,1. Menţinerea Anului Nou la 1 ianuarie în loc de schimbarea la solstiţiu sau la echinocţiu, cum au propus Flammarion şi alţi reformatori;
2. Stabilizarea Paştelui la o dată fixă, eventual în a doua duminică a lunii aprilie”.
Universul din 7 aprilie 1931 prezintă şi el şedinţa extraordinară a Comitetului Naţional Român de Astronomie care a dezbătut adoptarea la CFR a orei Europei Centrale. Viitorul din aceeaşi lună aduce precizări interesante. El aminteşte proiectul lui Moses Cotsworth (1859-1943), un statistician şi reformator calendaristic britanic care a conceput ceea ce este cunoscut acum sub numele de calendarul internaţional fix, un calendar solar în care fiecare dintre cele 13 luni are 28 zile şi 4 weekend-uri, şi o zi la sfârşitul fiecărui an care nu aparţine nici unei luni sau an (13 luni a 28 zile înseamnă 364 zile în an).
Discuţiile privind adoptarea unui calendar internaţional vor continua. La cea de-a IV-a Conferinţă Generală a Comunicaţiilor de la Geneva din octombrie 1931, organizată sub auspiciile Ligii Naţiunilor, s-a luat din nou în discuţie stabilirea unor date permanente pentru sărbătorile mobile din calendar, mai precis pentru cele care variază în funcţie de data Sfintelor Paşti. Dar nu se va ajunge la un acord nici până astăzi.
[1] Timpul universal coordonat (Coordinated Universal Time, UTC) este principalul standard de timp utilizat la nivel global pentru a regla ceasurile şi timpul. Acesta stabileşte un reper pentru ora curentă, formând baza pentru ora civilă şi fusurile orare. UTC facilitează comunicaţia, navigaţia şi comerţul internaţionale.
