Monahismul – scutul de apărare al Ortodoxiei (XXXVIII)
– Istorisiri din diferite epoci ale creştinismului –
Lupta Sfântului Grigorie Palama împotriva ereziei lui Varlaam (1337-1351) [continuare]
În cei 3 ani de şedere în Thessalonic, Sfântul Grigorie a alcătuit şi Tomul Aghioritic. În această lucrare de numai câteva pagini, subiectele controversate sunt formulate sub forma unor apoftegme şi este precizată poziţia ortodoxă. Sfântul a mers în Muntele Athos (1340) pentru câteva zile şi a prezentat acest text celor mai de frunte dintre aghioriţi. Douăzeci de isihaşti aleşi ai bastionului Ortodoxiei şi-au exprimat consimţământul şi au semnat Tomul cu însufleţire. Între aceştia se aflau protos-ul Sfântului Munte, Isaac, 5 egumeni ai unor mânăstiri athonite, precum şi viitorii patriarhi ai Constantinopolului, Calist şi Filotei (care la rândul său a scris în 1346, ca ieromonah, două eseuri despre Lumina dumnezeiască).
Tomul a fost aprobat şi de Episcopul Iacov al Ierissosului şi al Sfântului Munte, ,,mărturisind că, prin fruntaşii care au iscălit aicea, a subscris cugetând la fel tot Muntele Athos”[1]. În încheierea acestei opere se spune: ,,Acestea le-am învăţat din Scripturi; acestea le-am primit de la Părinţii noştri; acestea le-am cunoscut prin puţina noastră cercare. Acestea ştim că le-a scris şi preacinstitul între ieromonahi Cuviosul Grigorie (Palama), pentru cei ce trăiesc cu sfinţenie o viaţă de liniştire, urmând întocmai predaniile sfinţilor. Acestea le-am semnat spre încredinţarea cititorilor”[2].
La rândul lor, monahii din Thessalonic au alcătuit un tom asemănător şi au semnat cugetarea asemenea cu cea a lui Palama cu privire la dreapta credinţă, şi i l-au înmânat mai întâi patriarhului. Astfel, în vederea recursului său la Sinodul constantinopolitan, Marele Grigorie avea de partea sa atât consensul unanim al aghioriţilor, cât şi asentimentul monahilor din Thessalonic.
Răspunsurile Sfântului Grigorie, prin care el combătea tezele lui Varlaam, l-au lăsat pe acesta fără replică şi s-au soldat cu noi plângeri ale calabrezului la Sinodul din Constantinopol. Sfântul era acuzat că este apărător al ,,rugăciunii înşelate şi ,,cu sufletul în buric”, dar şi propovăduitor ,,al unei teologii blasfematoare, pentru că introduce afirmaţii noi în teologia mistică a Bisericii şi minte cu neruşinare spunând că are contemplări care sunt, fără îndoială, pline de lăudăroşenie şi îngâmfare”[3].
În urma convocării primite din partea Sinodului, sfântul a mers la Constantinopol împreună cu cei mai de frunte dintre colaboratorii săi, monahii Isidor, Marcu şi Dorotei. Aştepta de asemenea sprijinul monahilor cărturari David Disypatos şi Iosif Kalothetos. Sfântul, care fusese convocat în calitate de pârât, avea să găsească în capitală atât poporul de rând, cât şi pătura superioară şi pe episcopi influenţaţi de Varlaam.
Cu toate acestea, marele teolog i-a întors pe toţi la dreapta credinţă. Patriarhul şi arhiereii au rămas uimiţi de învăţătura sa teologică. Sfântul îşi dezvăluia cugetările teologice înaintea arhiereilor, iar aceştia se încredinţau că erau ,,cuvintele lui Dumnezeu […] şi o minte sfinţită, mai vârtos mintea lui Hristos […] şi gura teologiei şi a sfinţitelor dogme şi cumpăna dreptei slăviri”[4]. De aceea, patriarhul şi-a mărturisit marea recunoştinţă pe care i-o datora dumnezeiescului Grigorie, care îl izbăvise pe el şi Sinodul său de rătăcirea lui Varlaam. Afluxul călugărilor isihaşti în Constantinopol şi susţinerea călduroasă arătată acestora de monahii din cetatea imperială au domolit de asemenea nemulţumirea iniţială împotriva Sfântului Grigorie.
Sinodul s-a întrunit în final pe 10 iunie 1341. La lucrările sale au luat parte împăratul, patriarhul, numeroşi arhierei, mulţime de monahi din Sfântul Munte şi din Constantinopol, egumeni ai lavrelor, arhimandriţi, pustnici şi clerici. Varlaam a depănat obişnuitele sale acuzaţii la adresa Sfântului Grigorie, pe care sfântul şi monahii de un cuget cu el le-au respins pe baza învăţăturii patristice. Monahii şi-au adeverit ortodoxia prin intermediul Tomului Aghioritic, care a jucat un rol important în cadrul discuţiilor.
După mari dezbateri şi confruntări teologice, Sinodul a recunoscut drept ortodoxă învăţătura înţeleptului Grigorie cu privire la distincţia dintre fiinţa (esenţa) dumnezeiască şi energiile (lucrările) nezidite (precum Lumina nezidită, văzută de isihaşti).
Varlaam şi-a cerut iertare de la sfânt şi de la isihaşti, iar aceştia s-au grăbit să-l îmbrăţişeze cu bucurie şi cu dragoste, să-l ierte şi să-l laude pentru întoarcerea sa. În sfârşit, împăratul, rudele acestuia şi căpeteniile l-au numit pe Marele Grigorie ,,învăţător al bunei cinstiri [de Dumnezeu], dreptar al dogmelor sfinte, stâlp al dreptei slăviri, apărătorul Bisericii şi lauda împăraţilor dreptcredincioşi”[5], iar arhiereii îl sileau să primească dregătorie de dascăl şi un tron arhieresc.
În 1341, învăţăturile lui Varlaam Calabritul au fost condamnate de Sinodul din Constantinopol, şi patriarhul ecumenic a poruncit ca scrierile lui să fie arse
* * *
Din păcate, pocăinţa lui Varlaam a fost doar una făţarnică şi silită de împrejurări. Imediat după Sinod, el s-a refugiat în Apus, unde a primit ca premiu din partea latinilor de un cuget cu el avansarea în treapta episcopală. De asemenea, monahul Grigorie Achindin, ducând cu vicleşug mai departe erezia şi rătăcirea lui Varlaam, a considerat necesară repunerea în discuţie a problemei după moartea împăratului Andronic, petrecută la 15 iunie (1341).
În ciuda ezitării patriarhului Ioan, monahii cereau abordarea noilor dezbateri teologice în cadru sinodal. Preaputernicul mare logofăt Ioan Cantacuzino s-a alăturat opiniei monahilor, iar patriarhul a fost silit să convoace un nou sinod în luna august a aceluiaşi an.
Sinodul a validat hotărârea celui precedent şi a condamnat învăţătura lui Varlaam şi a lui Achindin. La stăruinţa monahilor isihaşti a fost publicat un Tom sinodal, alcătuit, după toate probabilităţile, de Sfinţitul Grigorie şi semnat de patriarh şi de fruntaşii Bisericii.
Tomul cuprindea mărturii patristice adunate de Sfântul Grigorie, iar spre sfârşit se spuneau următoarele: ,,Dar şi dacă vreun altul ar încuviinţa ceva din cele spuse sau scrise de acela (Varlaam), în chip hulitor şi rău-credincios, împotriva monahilor sau, mai bine zis, împotriva Bisericii înseşi, învinuindu-i pe monahi sau atacându-i prin astfel de mijloace, va fi supus de către smerenia noastră aceleiaşi pedepse, şi va fi la rândul său afurisit şi despărţit de Sfânta, Sobornicească şi Apostolească Biserică a lui Hristos şi de adunarea ortodoxă a creştinilor”[6].
* * *
Cu toate acestea, frământările politice din interiorul imperiului au determinat repunerea în discuţie a acestor probleme teologice şi ulterior sinoadelor din 1341. Patriarhul Ioan Calecas se amesteca neîncetat în treburile politice şi dorea să câştige puterea. El accepta cu greutate încredinţarea tutelei fiului nevârstnic al răposatului împărat lui Ioan Cantacuzino. În urma calomniilor lui Calecas şi ale altor căpetenii, Cantacuzino a fost îndepărtat de la curte şi numit vrăjmaş al patriei.
În timpul războiului civil care avea să urmeze, dumnezeiescul Grigorie a refuzat să sprijine partida patriarhului, îndemnându-l spre pace şi bună înţelegere. Această purtare înţeleaptă a sfântului, alături de calomnia că ar fi dorit pentru sine tronul patriarhal, l-a stârnit împotriva sa pe Calecas, care a început să-l hărţuiască de atunci prin orice mijloace. Drept urmare, el l-a defăimat pe sfânt în faţa împărătesei Ana, acuzându-l că este colaborator al lui Cantacuzino şi prin urmare complotist.
În acelaşi timp Calecas ticluia o altă acuză la adresa sfântului. Cele două sinoade din 1341 interziseseră repunerea în discuţie a chestiunilor dogmatice. Cu toate acestea, Achindin continua să se exprime împotriva învăţăturii lui Palama, iar sfântul, în chip firesc, continua să scrie, apărându-şi ortodoxia şi lămurindu-i pe cei aflaţi în rătăcire. În consecinţă, Calecas l-a acuzat pe sfânt şi pe adepţii săi că nu încetează să scrie, în ciuda hotărârii Tomului sinodal. Fireşte, monahii nutreau convingerea că, de vreme ce Sinodul le dăduse dreptate, puteau să scrie fără împiedicare şi să tâlcuiască opiniile Părinţilor.
În toamna anului 1341, după refuzul de a se alătura orientării politice a lui Calecas, Sfântul Grigorie se retrăsese plin de amărăciune la Mânăstirea Sfântului Arhanghel Mihail. Atitudinea sa a stârnit dorinţa de răzbunare a patriarhului, care s-a îndreptat atunci spre Achindin, cel ce fusese condamnat de Sinod. Pentru început i-a dat ereticului îngăduinţa de a vorbi şi de a stârni agitaţie împotriva lui Palama.
Sfântul şi-a exprimat protestul cu privire la aceasta, dar în zadar. În loc de a lua măsuri împotriva lui Achindin, patriarhul l-a admonestat pe sfânt pentru plângerile sale. Dumnezeiescul Grigorie a suferit nu puţine prigoane şi silnicii atât în mânăstirea mai sus amintită, cât şi în alte mânăstiri din Constantinopol şi Iraclia; a îndurat ocări, hule şi calomnii din partea celor potrivnici lui Dumnezeu. Însă nu s-a înfricoşat, nici nu a încetat să scrie împotriva ereziei. A alcătuit mai multe lucrări teologice valoroase, în care şi-a dezvoltat într-o manieră mai sistematică învăţătura cu privire la distincţia dintre fiinţa (esenţa) dumnezeiască neîmpărtăşibilă şi energiile (lucrările) dumnezeieşti nezidite şi împărtăşibile.
Calecas îl soma mereu să dea răspuns pentru scrierile sale, pe care a şi reuşit să le condamne în urma unor întruniri sinodale succesive (1342). Sfântul Grigorie numea aceste sinoade paravane de sinoade, deoarece se făceau în ascuns. Patriarhul l-a închis pe sfânt succesiv în două mânăstiri, unde a fost ţinut sub pază aspră şi supus la multe persecuţii.
Tot în toamna lui 1342, patriarhul se împărtăşeşte şi se uneşte cu Achindin şi cu ceilalţi. El îl apără pe eretic şi îi îngăduie să scrie împotriva Sfântului Grigorie şi în consecinţă împotriva înseşi hotărârilor sinodale. Cu toate acestea, scrierile lui Achindin nu au avut ecou, de vreme ce Sfântul Grigorie îşi câştigase preţuirea opiniei publice şi se bucura de o mare influenţă în Constantinopol, Thessalonic şi Atena. Avându-i alături pe monahii Isidor, David Disypatos şi Iosif Kalothetos, el continua să lupte pentru dezrădăcinarea ereziei. În februarie 1343, slujindu-se de dreptul de azil, a izbutit să se refugieze împreună cu alţi 16 monahi isihaşti în Biserica Sfânta Sofia, cerând convocarea unui sinod canonic.
[1] Sfântul Grigorie Palama, Tomul Aghioritic, în Filocalia, vol. VII, Editura IBMBOR, Bucureşti 1977, p. 423.
[2] Ibid., p. 422.
[3] Nichifor Grigoras, Istoria a 11-a, 10.
[4] Sfântul Filotei [Kokkinos] al Constantinopolului, Cuvânt la cel întru sfinţi Părintele nostru Grigorie, arhiepiscopul Thessalonicului, cap. 57, p. 490.
[5] Ibid., cap. 62, p. 496.
[6] Dositei al Ierusalimului, Tomul bucuriei, § 52-53.
