La Sfânta şi Marea Vineri
Despre împăcarea cu Dumnezeu şi despre mântuire (II)
de Sfântul Nectarie de Eghina
Părinte a venit ceasul: preaslăveşte pre Fiul tău,
ca şi Fiul tău să te preaslăvească pre tine
(Ioan 17, 1)
II. Despre venirea Mântuitorului şi consecinţele ei
1. Că venirea unui asemenea Mijlocitor între Dumnezeu şi om a fost vestită de proorocii lui Dumnezeu şi de cei ai neamurilor
Dumnezeu, iubindu-l pe om, a înscris mai dinainte în planul creaţiei Lui calea către desăvârşirea acestuia, adică semnul unirii dumnezeirii şi umanităţii, întru care dumnezeirea Se va deşerta pe Sine, ca să intre în relaţie cu omul (Filippeni 2, 7). Planul lui Dumnezeu, existent în mintea Lui, s-a arătat mai întâi îndată după căderea lui Adam, sub forma lucrării izbăvirii, de care omul avea foarte mare nevoie, în cuvintele lui Dumnezeu către şarpe: Vrăjmăşie voiu pune între tine şi între femeie şi între sămânţa ta şi între sămânţa ei; acela va păzi capul tău şi tu vei păzi călcâiul lui (Facerea 3, 15). Aceste cuvinte erau făgăduinţa vestită omului a viitoarei veniri a Mântuitorului.
Tocmai această făgăduinţă au văzut-o împlinită şi mai dinainte vestită iudeilor toţi proorocii insuflaţi de Dumnezeu şi luminaţi de Sfântul Duh. Marele Moisi, profeţind venirea lui Mesia, zice către iudei: Prooroc din fraţii tăi ca pre mine [adică, dătător de lege şi izbăvitor] va scula ţie Domnul Dumnezeul tău, de el să ascultaţi. Şi omul care nu va asculta cuvântul lui, oricâte va grăi proorocul acela întru numele meu, eu voiu lua izbândă pentru el (A Doua Lege 18, 15, 19). Isaia, cu mare glas, a binevestit pe Mântuitorul ieşind din Iese ca un toiag din rădăcină: Şi va ieşi toiag din rădăcina lui Iese şi floare din rădăcina lui se va înălţa. Şi va odihni preste dânsul Duhul lui Dumnezeu, duhul înţelepciunii şi al înţelegerii, Duhul sfatului şi al puterii, Duhul cunoştinţei şi al bunei-credinţe. Duhul temerii de Dumnezeu îl va umple pre dânsul […] şi cu Duhul buzelor sale va omorî pre cel necurat. Şi va fi cu dreptate încins mijlocul lui, şi cu adevăr învălite coastele lui (Isaia 11, 1-5).
Cine nu cunoaşte marea profeţie a lui Isaia, prin care s-a propovăduit cea mai mare minune, naşterea din Fecioara: Iată fecioara în pântece va lua (Isaia 7, 13) ?
Mergând încă mai departe, Proorocul Isaia Îl descrie pe Fiul Fecioarei ca şi cum ar fi născut deja: Căci prunc s-a născut nouă, fiul, şi s-a dat nouă, a căruia stăpânire s-a făcut preste umărul lui, şi se cheamă numele lui Înger de mare sfat, sfetnic minunat, Dumnezeu tare biruitor, Domn păcii, părinte veacului ce va să fie (Isaia 9, 5). Ce este mai limpede decât această profeţie ? Cum ar fi dat proorocul numele de Dumnezeu pruncului născut şi toate dumnezeieştile Lui însuşiri, dacă nu i-ar fi descoperit Sfântul Duh dumnezeirea pruncului Iisus ? Cum putea un bărbat iudeu, care cunoştea bine legea, să descopere lucruri atât de exacte despre El ?
Proorocul Miheea Îl vede pe Stăpânitorul poporului, cel veşnic, ieşind din Betleem. Iată ce spune: Şi tu Vitleeme casa Efratului, mic eşti a fi întru miile Iudei, că dintru tine va ieşi mie, ca să fie povăţuitor lui Israil, şi ieşirile lui din început, din zilele veacului (Miheia 5, 2). Cine va fi acest Povăţuitor care Se va naşte în Betleem şi al cărui început al existenţei se află din zilele veacului, adică mai înainte de veci ? Cum putea să spună asemenea lucruri despre un simplu om, dacă nu ar fi spus acestea despre Dumnezeul-om ? Iar Maleahi vesteşte venirea Înaintemergătorului: Iată eu trimit Îngerul meu, şi va găti cale înaintea feţei mele (Maleahi 3, 1).
Iar Isaia aude şi glasul Înaintemergătorului propovăduind pocăinţa: Glasul celui ce strigă în pustie: gătiţi calea Domnului, drepte faceţi cărările Dumnezeului nostru. […] Şi se va arăta slava Domnului şi va vedea tot trupul mântuirea lui Dumnezeu, că Domnul au grăit (Isaia 40, 3, 5).
Zaharia a vestit mai dinainte intrarea Domnului în Ierusalim călare pe mânzul asinei: Bucură-te foarte fata Sionului, strigă fata Ierusalimului, iată împăratul tău vine la tine drept şi însuşi mântuitor blând şi călare pre asin şi pre mânz tânăr (Zaharia 9, 9). Acelaşi profet, văzând mai dinainte trădarea lui Iuda, spune şi cantitatea arginţilor trădării: Şi au pus preţul meu treizeci de arginți. […] Şi am luat cei treizeci de arginţi, şi i-am aruncat în vistieria templului Domnului, pentru olar (Zaharia 11, 12-13). Iar Sfântul Evanghelist Matei, referindu-se la acelaşi loc şi citându-l la Ieremia, zice: Şi au luat treizeci de arginţi, preţul celui preţuit, care s-a preţuit de fiii lui Israil. Şi i-au dat pre ei pre ţarina olarului, precum mi-au spus mie Domnul (Matei 27, 9-10).
Apoi despre părăsirea lui Hristos de către ucenicii Lui spune David: Prietenii mei şi vecinii mei, în preajma mea s-au apropiat şi au stătut. Şi cei mai de aproape ai mei, departe au stătut (Psalmi 37, 11). Şi el zugrăveşte în diferiţi psalmi toate patimile Mântuitorului, ca şi cum era de faţă şi le vedea. Proorocul Isaia desluşeşte şi pricina pentru care a pătimit acestea: Acesta păcatele noastre le poartă, şi pentru noi rabdă durere … Iar el s-a rănit pentru păcatele noastre, şi a pătimit pentru fărădelegile noastre, certarea împăcării noastre pre dânsul, şi cu rana lui noi toţi ne-am vindecat. … Şi Domnul l-au dat pre el pentru păcatele noastre. Şi el, pentru ce s-a chinuit, nu şi-a deschis gura sa; ca o oaie la junghiere s-au adus, şi ca un miel fără de glas înaintea celui ce îl tunde, aşa nu-şi deschide gura sa. Întru smerenie judecata lui s-a ridicat, şi neamul lui cine îl va spune ? Că s-a luat de pre pământ viaţa lui, pentru fărădelegile poporului meu s-au adus la moarte … Că fărădelege nu au făcut, nici s-au aflat vicleşug în gura lui. … Şi el păcatele multora au purtat, şi pentru fărădelegile lor s-au dat (Isaia 53, 4-12).
Şi Isaia descrie patimile lui Hristos în pretoriu ca şi când le-ar fi văzut cu propriii ochi: Spatele mele le-am dat spre bătăi şi fălcile mele spre pălmuiri, şi faţa mea nu o am întors de către ruşinea scuipărilor (Isaia 50, 7). Tot Isaia spune de socotirea Domnului cu cei fără de lege: ca răsplată că Şi-a dat sufletul Său spre moarte şi cu cei făcători de rele a fost numărat (potrivit Isaia 53, 12). Iar David mărturiseşte despre martorii mincinoşi: Sculându-se asupra mea mărturii nedrepte, de cele ce nu ştiam m-au întrebat (Psalmi 34, 10), iar despre moartea pe cruce zice: Săpat-au mâinile mele şi picioarele mele. Numărat-au toate oasele mele (Psalmi 21, 18-19). În acelaşi loc vorbeşte şi despre împărţirea veşmintelor Lui: Împărţit-au hainele mele loruşi, şi pentru cămaşa mea au aruncat sorţi (Psalmi 21, 20).
Cum ne va ajunge timpul să istorisim toate proorociile prin care s-a vestit mai dinainte venirea Mântuitorului, în toate detaliile ei, de la naşterea Lui şi până la înviere ? În mod cert, timpul este insuficient şi caracterul cuvântului nostru nu o permite.
2. Că venirea Mântuitorului este mântuitoare atât pentru viaţa cerească, cât şi pentru cea pământească
Venirea Mântuitorului era atât de aşteptată de lumea întreagă, încât până şi la neamuri exista această aşteptare. La sfârşitul Republicii Romane, neamurile aşteptau un eveniment mare şi extraordinar. Sub Augustus, s-a pronunţat profeţia: ,,Regem populi Romani naturam parturire” (Suetoniu, Divus Augustus, 94, 3), adică ,,Firea naşte un rege poporului roman”. De asemenea, se răspândise în tot Răsăritul că se va arăta un bărbat dintre iudei ca rege al întregii lumi (Suetoniu, Divus Augustus, 94, 6) şi acelaşi îl vesteşte şi pe Vespasian (Suetoniu, Divus Vespasianus, 4, 5). Textul latin al lui Suetoniu este după cum urmează: ,,Percrebruerat Oriente toto vetus et constans opinio esse in fatis ut eo tempore Iudaea profecti rerum potirentur”, adică: ,,În tot Orientul se răspândise de multă vreme convingerea larg împărtăşită că era scris ca, în acel timp, cei care plecaseră din Iudeea să preia controlul asupra situației”.
Acelaşi lucru îl spune Vergiliu (Vergiliu, Catalepton VIII) şi Tacit (Corneliu Tacit, Historiarum Liber, 5, 13). Iar după Suidas şi Nichiforos Callistos (Suidas, Lexicon, cuvântul Cezar Augustus; Nichiforos Callistos Xanthopoulos, Istoria Bisericească, I, 17, PG 145, 681D-684A), venind Augustus la Oracolul din Delfi şi întrebând pe prezicător cine va domni după el, a primit drept răspuns următorul oracol:
„Un prunc evreu îmi porunceşte stăpânind pe fericiţii zei
Şi, lăsându-şi casa, va pogorî la iad degrabă
Şi de acum înainte în necredinţă altarele noastre se vor afla tăcând”.
Multe alte asemenea oracole se referă la aceasta, mărturisind aşteptarea neamurilor. Tot ca un astfel de oracol poate fi interpretat cuvântul lui Socrate: „Murind, cercetaţi dacă nu cumva vreun alt zeu va trimite vouă un protector la îngropăciune” (Platon, Apologia, 31a).
Aşadar, toate popoarele simţeau nevoia şi iminenţa venirii Mântuitorului şi Îl primeau pe El auzindu-L într-un glas tainic, care le grăia în inimi. Venirea Mântuitorului era cu atât mai râvnită, cu cât îi părăsise orice nădejde, orice mângâiere, orice seninătate şi orice morală. Şi, dimpotrivă, orice stricăciune, orice necredinţă, întristare şi deznădejde tindeau să se înstăpânească. Venirea Mântuitorului şi Izbăvitorului era absolut necesară. Trebuia ca El să aibă putere absolută, adică putere dumnezeiască, pentru a întări credinţa deja zdruncinată a neamurilor, să insufle evlavia adevăratei credinţe, să plinească golul din inimi, să plinească cerinţele duhului şi, în sfârşit, să înnoiască viaţa socială şi morală şi să-l transforme pe om.
Decăderea neîncetată a omului este scrisă în paginile istoriei lui şi neputinţa de a-şi îmbunătăţi starea a fost dovedită de asemenea. Grecia, Roma, Iudeea, care întruchipau înţelepciunea lumii, potrivit caracterelor lor specifice, erau cu totul neputincioase, chiar aflate în culmea dezvoltării lor, în ce priveşte desăvârşirea omului, iar în decăderea lor s-au dovedit încă mai neputincioase să desăvârşească ceea ce nu izbutiră nici măcar atinge în perioada lor de maximă înflorire. Neputinţa omenească era reală şi ducea la distrugerea totală. Prăpastia existentă şi lărgită din pricina necredinţei ameninţa cu nimicirea completă a omului. Această situaţie se putea sfârşi sau cu mântuirea omului prin dumnezeiasca grijă, sau cu distrugerea lui totală. Dumnezeiasca dragoste a voit, iar omul s-a mântuit. Mântuirea omului este dovedită de însăşi existenţa lumii. Dacă el există, atunci şi lumea există. Fiindcă este de necontrazis faptul că distrugerea omului atrage după sine distrugerea întregii existenţe a lumii.
Şi cine poate să se îndoiască de aceasta ? Cine, curat fiind cu inima şi luminat cu lumina dumnezeiescului har, nu aude în inima lui grăind un glas tainic convingându-l de puterea mântuitoare a lui Hristos ? Cine nu descoperă în persoana istorică a Domnului dumnezeirea, sfinţenia, înălţimea şi preadesăvârşirea Lui ? Ce evreu nu descoperă în cuvintele Lui pe Hristos Dumnezeul-om ? Cine nu descoperă în faptele Lui covârşirea firii, minunea, taina ? Cine nu admiră viaţa Lui pe pământ ? Cu privire la cine s-au plinit pe deplin toate profeţiile ? Cine, meditând la vechea şi noua istorie şi aflând efectele mântuitoare ale creştinismului, nu strigă cu admiraţie: Aceasta este schimbarea dreptei celui Preaînalt (Psalmi 76, 10). Cine, văzând seninătatea din inimile celor ce pătimesc necazuri, virtutea din familiile celor nenorociţi, stăpânirea de sine a celor necăjiţi, lepădarea de sine a celor ce se desăvârşesc, nu se va minuna de puterea lucrării lui Hristos şi nu Îl va propovădui pe El Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat şi Mântuitor al lumii ?
Da, fraţi creştini ! Domnul nostru Iisus Hristos este Dumnezeu din Dumnezeu, lumină din lumină, Cel ce pentru mântuirea noastră S-a pogorât din ceruri, şi S-a întrupat din Maria Fecioara, şi S-a făcut om, şi S-a răstignit sub Ponţiu Pilat.
Veniţi, aşadar, fraţi creştini, să înălţăm aripile minţii noastre şi să ne lăsăm duşi puţin, şi să ne îndreptăm călătoria noastră spre Golgota, sus, ca să vedem de acolo desfăşurându-se drama reîmpăcării noastre şi a izbăvirii ! Să stăm înaintea Răstignitului Iisus Hristos, Domnul nostru, şi să-I contemplăm patimile, pe care le-a răbdat pentru păcatele noastre. Să ne plecăm genunchii înaintea Lui şi să-L mărturisim pe El Mântuitorul şi Izbăvitorul nostru, să-I făgăduim pocăinţă pentru greşelile noastre şi să Îi arătăm evlavie şi cinstire pentru scump sângele Său vărsat, să ne facem vrednici de mântuire şi moştenitori ai Împărăţiei cerurilor, de care fie să ne învrednicim noi toţi ! Amin.
