Făţărnicia astăzi
de Arhiepiscop Averchie de Jordanville († 1976)
Dumnezeule, mulţumescu-ţi, că nu sunt
ca ceilalţi oameni … sau ca şi acest vameş
(Luca 18, 11)
De îndată ce au trecut praznicele solemne și pline de bucurie ale Nașterii și Botezului Domnului, Sfânta Biserică începe să ne pregătească pentru postul mare – acest câmp mântuitor al pocăinței. Deja în duminica următoare praznicului Botezului Domnului – o duminică de luminare – noi auzim în bisericile noastre, ca şi cum ni s-ar fi adresat direct nouă, chemarea Domnului, care după botezul Său a ieșit să propovăduiască oamenilor ce şedeau în latura şi în umbra morţii: pocăiţi-vă, că s-a apropiat împărăţia cerurilor (Matei 4, 17). Și în următoarea duminică după aceea – duminica vameşului şi a fariseului – Biserica ne pune în gură strigătul de mântuire al sufletului mâhnit: Deschide-mi mie ușile pocăinței, Dătătorule de viață !
Ce înseamnă aceasta ? De ce zilele de bucurie, zile de o asemenea înălţare duhovnicească solemnă sunt înlocuite atât de repede cu zile de tânguiri jalnice, zile ale unei chemări puternice la decisive la desprinderea de păcate ?
Aceasta ne inspiră ca nu numai să ne bucurăm şi să prăznuim ceea ce a făcut Domnul milostiv pentru mântuirea noastră, ci şi noi înşine să facem ceva cu mâinile noastre, pentru a asimila aceste roade mântuitoare pregătite pentru noi de Dumnezeu. Tocmai aceasta este marea diferenţă, fundamentală, dintre noi, creştinii ortodocşi, şi sectele protestante. Creștinii ortodocși, asemenea sectelor protestante, ştiu foarte bine că Dumnezeu ne-a dat mântuirea. Astfel, aceasta este un dar, fără nici un merit din partea noastră (Romani 3, 24; Tit 3, 5), dar a ne însuşi această mântuire în mod ,,liber”, adică fără a face nimic, nu putem: trebuie să ne pocăim, iar adevărata pocăință necesită întotdeauna „roadele pocăinței”, adică fapte bune prin care noi dovedim sinceritatea pocăinței noastre, sinceritatea credinței noastre și întoarcerea noastră la Dumnezeu din întunericul păcatului.
Faceţi dar roduri vrednice de pocăinţă (Luca 3, 8) – așa a strigat Sfântul Ioan Botezătorul celor care au venit la el să se pocăiască.
Tot pomul care nu face roadă bună, se taie şi în foc se aruncă. Pentru aceea, din roada lor îi veţi cunoaște pre dânşii (Matei 7, 19-20) – învață Domnul Iisus Hristos Însuși.
Iată de ce nu este suficient a prăznui, nu este suficient a ne bucura de ceea ce a făcut Dumnezeu pentru noi: noi înșine trebuie să facem fapte vrednice de pocăință – fapte bune care dovedesc că ne pocăim cu adevărat, că suntem cu adevărat creștini, și nu doar purtăm numele de „creștini”. Domnul a rostit o mustrare teribilă prin Văzătorul Său pentru cel care are nume că trăieşte, dar în realitate este mort și care, după propriile cuvinte, nu are faptele desăvârşit înaintea lui Dumnezeu (Apocalipsis 3, 1-2).
Prin tot ce a făcut Domnul pentru noi, ne-a adus nouă Împărăția Sa Cerească. Și nu putem decât să ne bucurăm de acest lucru. Dar acum sunt necesari propriii noștri pași pentru a intra în Împărăția Cerurilor care s-a deschis pentru noi.
Aceasta o putem face prin pocăinţă, şi de aceea Sfânta Biserică ne cheamă, imediat după marile praznice, prin gura Domnului Însuşi să ne pocăim şi rânduieşte pentru noi întregul front al pocăinţei mântuitoare – Postul Mare.
Dar pentru ca această luptă să fie dreaptă şi cuvenită, Sfânta Biserică ne pregătește cu înțelepciune, introducându-ne treptat în starea ei. Pentru pregătirea Postului Mare sunt rânduite citirea Evangheliei şi învăţăturile din cele patru duminici care-l precedă: duminica vameșului și a fariseului, duminica fiului risipitor, duminica lăsatului sec de carne sau a Judecăţii de Apoi, duminica lăsatului sec de brânză sau a izgonirii lui Adam din rai.
Însă chiar înainte de aceste săptămâni pregătitoare, Sfânta Biserică, vrând să ne pună într-o stare de pocăință adecvată, aduce în citirea Evangheliei duminicale chipul plin de învăţămine al căpeteniei vameşilor care se pocăiește, Zaheu. El ne învață că adevărata pocăință nu se limitează la simpla recunoaștere a păcatelor sau chiar la părerea de rău pentru faptele rele comise, ci ea este asociată întotdeauna cu dorința de a plăti pentru aceste păcate, aceste fapte rele cu faptele bune opuse lor. Aici se vede din nou atât de clar nevoia de a face faptele bune pe care protestanții şi sectanţii le neagă încercând să ne convingă că pentru a ne mântui ajunge credinţa singură !
După ce a păcătuit mai întâi cu lăcomie extremă, împreună cu alte păcate, Zaheu, într-un acces de pocăinţă sinceră, a strigat din adâncul sufletului: Iată jumătate de avuţia mea, Doamne, o dau săracilor, şi de am năpăstuit pre cineva cu ceva, întorc împătrit (Luca 19, 8). Și el și-a ţinut cu siguranţă făgăduința, și, de aceea, Domnul, Cunoscătorul inimilor, i-a spus îndată cuvintele binecuvântate ale iertării: Astăzi s-a făcut mântuire casei acesteia (Luca 19, 9).
Deci, aceasta ar trebui să fie la temelia unui adevărat act de pocăinţă: pocăinţa sinceră pentru păcatele săvârşite şi o hotărâre fermă, fără a le mai repeta, de a plăti pentru tot răul făcut prin fapte bune. Fără acest ultim lucru, pocăința poate fi nesinceră, făţarnică.
Insuflându-ne să facem aceasta, Sfânta Biserică ne duce apoi către pregătirea pentru Postul Mare, și mai înainte de toate ea aduce înaintea ochilor minţii noastre chipul a două vieţi, două pilde: unul pe care nu trebuie să-l imităm, și celălalt pe care trebuie să încercăm să-l urmăm.
Acestea sunt chipurile psihologice veşnice ale mândrului fariseu şi smeritului vameş. Ele reprezintă atât de viu și limpede, atât de expresiv și convingător starea lăuntrică a minţii pe care ar trebui să facem tot ce ne stă în putinţă pentru a o suprima în noi şi starea opusă pe care trebuie să ne străduim să o dobândim.
Aceste imagini puternice și vii ne sunt aduse în atenție în pilda evanghelică a vameșului și fariseului. Cine nu știe această pildă ? Cât de simplu, scurt și lipsit de artă este, dar cât de mult adevăr, profunzime și limpezime există în ea !
Doi oameni au intrat în biserică să se roage: unul era fariseu şi celălalt vameș (Luca 18, 10-14). Amândoi au intrat în templu parcă cu același scop – să se roage – dar cât de diferită era starea cugetului lor, cât de diferită era rugăciunea unuia de a celuilalt, și ce urmări cu totul diferite, chiar opuse, aveau rugăciunea unuia şi a celuilalt.
Fariseul a venit la templu cu conștiința mândră a superiorității lui față de ceilalți oameni. Și nu atât s-a rugat, cât s-a lăudat, admirându-se pe sine, virtuțile sale, expunându-și vrednicia înainea lui Dumnezeu și umilind totodată pe ceilalți oameni.
Dumnezeule, mulţumescu-ţi – a spus el –, că nu sunt ca ceilalţi oameni, răpitori, nedrepţi, preacurvari, sau ca şi acest vameş. Postesc de două ori în săptămână, dau zeciuială din toate câte câştig. Lăudându-se pentru faptele sale bune, el nu s-a rușinat că fiind în templul lui Dumnezeu a arătat dispreţ plin de aroganţă faţă de tovarăşul său de rugăciune: Nu sunt ca şi acest vameş.
Între timp, vameșul, conştient în chip smerit de păcatele sale, de desfrânarea sa, de nevrednicia sa, de departe stând nu vrea nici ochii săi la cer să-i ridice, ci îşi bătea pieptul său – repetând aceleaşi cuvinte, care erau rodul pocăinţei sale sincere din inimă – zicând: Dumnezeule, milostiv fii mie păcătosului.
Şi ce s-a întâmplat ?
Acesta din urmă, se spune în Evanghelie, adică vameşul, a plecat mai îndreptat la casa sa, decât acela, că tot cel ce se înalţă pre sine, se va smeri; iar cel ce se smereşte pre sine, se va înălţa.
În aceste ultime cuvinte se află tot miezul, întreaga învățătură morală profundă și edificatoare a pildei: nu fariseul s-a îndreptat înaintea lui Dumnezeu pentru faptele sale bune (deși ele erau cu adevărat bune în sine), ci păcătosul smerit (un adevărat păcătos) – vameșul, pentru pocăința sa sinceră pentru păcatele sale, pe care nu s-a îndreptăţit, nici nu s-a scuzat, ci pentru care s-a tânguit din toată inima sa şi pentru care I-a cerut cu lacrimi iertare lui Dumnezeu.
Această pildă din prima săptămână pregătitoare pentru Postul Mare nu este lipsită de o semnificație mult mai profundă, şi întreaga slujbă bisericească din această săptămână este dedicată aceleiași pilde. Ni se spune aceasta: oricine dorește ca în timpul Postului Mare următor să se pocăiască cu adevărat (nu numai formal !) şi să primească iertare şi îndreptare de la Dumnezeu, să-şi aducă aminte, mai înainte de toate, că înălţarea fariseului, îngâmfarea şi lauda de sine nu sunt plăcute lui Dumnezeu, şi că singura cale adevărată şi sigură a pocăinţei este ,,înălţarea” vameşului, cuvântul celor smeriţi – o rugăciune smerită de a fi iertat, care izvorăşte din adâncul inimii înfrânte şi smerite, aşa cum ne-am învăţat despre aceasta în Vechiul Testament insuflatul psalmist: Jertfa lui Dumnezeu: duh umilit, inimă înfrântă şi smerită Dumnezeu nu o va urgisi (Psalmi 50, 19).
Marele ascet al antichității creștine, avva Dorotei, în învăţăturile sale de suflet folositoare, citând multe exemple împrumutate din viață, învață pe larg că singura cale dreaptă către mântuire este calea mustrării de sine. Dimpotrivă, oricine are o inimă arogantă şi mândră este urâciune înaintea Domnului – pocăința unei astfel de persoane nu este pocăinţă adevărată, ci doar făţărnicia fariseilor, care este respinsă de Dumnezeu, ca fiind rodul sufletelor rele în care se cuibărește mândria nelegiuită diavolească.
Trebuie să știm și să ne amintim că nu numai fariseul care iubește să facă fapte bune la arătare sau se preface că este evlavios, fără a fi în realitate aşa, ci şi cel care se încrede în propria virtute, care nu consideră potrivit pentru el însuși să se pocăiască cu adevărat şi să-şi îndrepte viaţa, care se preţuieşte pe sine, faptele şi realizările sale, şi totodată umilește alți oameni, considerându-se mai înalt și mai bun decât ei este neplăcut lui Dumnezeu.
Fariseu este cel care este plin de cugetul: Nu sunt ca ceilalţi oameni (Luca 18, 11).
Făţărnicia este cea mai nestăpânită şi distrugătoare şi, totodată, cea mai subtilă şi prin urmare periculoasă boală, cu care, într-o măsură mai mare sau mai mică, toți oamenii sunt infectați, deoarece păcătuiesc, dar nu vor să se pocăiască, neluând aminte la păcatele lor, nerealizând toată murdăria şi gravitatea lor, şi de aceea netânguindu-se pentru ele şi adeseori îndreptăţindu-se în chip viclean în ele.
Însă, odinioară, făţărnicia era mai brută, ca să spunem aşa, mai ,,primitivă”, „caricatură” și, ca urmare, relativ ușor de recunoscut. Acum, în zilele noastre, nu mai este aşa, când totul în viață a devenit mult mai complex și subtil: făţărnicia modernă a devenit mult mai sofisticată şi fariseismul și plină de resurse, ascunzându-și foarte abil natura vicioasă.
Se pare că făţărnicia nu a înflorit niciodată atât de deplin ca în vremurile noastre insidioase, când este socotită de mulţi ca fiind ,,rodul înţelepciunii”, ca un soi de trăsătură pozitivă de caracter, chiar ca o ,,virtute” care promovează relaţiile bune în societatea umană – în viaţa de familie, viaţa socială şi chiar în biserică.
Acum, în cele mai multe cazuri, făţărnicia nu numai că nu este condamnată, ci dimpotrivă lăudată. Făţarnicii au succes în viața modernă: ei sunt adesea preferați oamenilor direcţi, cinstiţi şi sinceri. Bineînţeles, aceasta se întâmplă deoarece ei încearcă să se ,,acomodeze”, să fie ,,flexibili”: în scopurile lor ambiţioase, pentru a dobândi „faimă”, „popularitate”, ei sunt gata să ia orice formă, doar pentru a-i mulțumi pe toţi, pentru a câştiga o laudă comună și recunoașterea ,,vredniciilor” lor.
Nu contează că în adâncul sufletului lor sunt plini – aşa cum ne învaţă Sfântul Ignatie (Briancianinov) – de vanitate, necredință, răutate, invidie, ură, mânie, avariţie și alte boli asemenea, că în adâncul sufletelor lor ei au ridicat un idol, „Eu”, căruia i se arde neîncetat tămâie, căruia i se aduce neîncetat jertfă.
Principalul lucru este că ei sunt capabili ,,să se înţeleagă cu toţi”, să fie ,,amabili”, ,,plăcuţi”, chiar şi – dacă este necesar – ,,gingaşi” până la sufocant de ,,iubitori”.
Și ei, comportându-se astfel, dobândesc într-adevăr încetul cu încetul încrederea că au dreptate întotdeauna, că alți oameni greşesc, că sunt departe de ei, că ei nu sunt ca ceilalţi, că ei sunt mult mai înalți, mai înţelepți și mai buni decât ceilalţi cel puţin în exterior. Cu trucuri iscusite, uneori cu dramatizări abile, ei ştiu cât de des îi conving pe alții din jurul lor de acest lucru – [că sunt] neîntrecuţi în calităţile lor, în ,,virtutea” lor, în înălţimile lor duhovniceşti neasemuite, câștigând respectul și chiar admirația multora, de care au nevoie.
Arivismul colosal, uneori deosebit de frenetic şi de nestăpânit, uneori pândind cu abilitate de sub masca unei ,,smerenii” imaginare, este una dintre cele mai caracteristice trăsături ale fariseilor moderni care sunt gata să ducă o luptă teribilă, neîncetată pentru putere pentru satisfacerea ambiţiei lor frenetice. Și dacă orice carierist ambițios este deja în sine un mare rău, cu atât mai mult fariseul îngâmfat care ştie cum să-și ascundă sau să-și mascheze cu abilitate dorinţa sa reală, ambiţiile sale.
Fariseul nu recunoaşte niciodată că este vinovat de ceva: el îi învinovățește întotdeauna pe alții, dar nu pe sine. Resentimentele și răzbunarea fariseului sunt teribile: el nu-i va ierta niciodată pe cei care refuză să-i recunoască aşa-zisele „avantaje”, mai ales dacă cineva îndrăznește să vădească făţărnicia sa, să-l ,,discrediteze” în ochii celorlalţi.
Fariseul este lipsit de principii: ,,nimic nu contează” şi el este gata să accepte orice, chiar cel mai flagrant și urât fenomen al fărădelegii. El este ireconciliabil doar cu ceea ce este îndreptat împotriva sa în mod personal. Oh ! Atunci el devine nemilos, cel puţin temporar, din motive tactice, el care părea mielul foarte blând, o victimă nevinovată pătimitoare.
Acum există atâta invidie, ură şi răutate nestăpânită, aparent uneori fără motive suficient de serioase, care tulbură atât de mult viaţa noastră paşnică ! Fariseul nu poate să nu se răzbune prin toate mijloacele și metodele disponibile, chiar dacă în mod clar greșește. Și mai mult decât atât, dacă în mâinile lui se află vreo putere, atunci este un adevărat dezastru: începe ,,masacrul nevinovaţilor”.
Și totuși există oameni pe care a reușit să-i convingă într-atât de virtuţile sale, încât ei continuă să „stea tari” pentru el, chiar atunci când el săvârşeşte ceva ce este în mod evident o minciună pentru toată lumea: îl apără și îl laudă chiar pentru această minciună, şi sunt gata să lupte pentru aceasta cu jertfire de sine totală până la victoria finală asupra „dușmanilor” săi.
Atât de mare este înșelarea în care trăieşte şi respiră fariseul capabil să-i încânte pe alţii cu ea !
Exemplele abundă. Ele sunt prezente în viaţa modernă în toate sferele şi domeniile ei fără excepţie. Și este de înțeles de ce nu există pace nicăieri, deși se vorbește și chiar se strigă atât de mult despre ea – și nici nu poate fi, dacă adevăratul creștinism a fost înlocuit cu făţărnicia şi chiar oameni foarte îndepărtați de creștinism şi care nu sunt câtuşi de puţin creştini sunt îmbibați cu același duh al făţărniciei, fiecare în felul său.
Despre toate acestea vorbește întocmai Sfântul Apostol Pavel în cea de-a doua epistolă a sa către tesaloniceni: Pentru aceea va trimite lor Dumnezeu lucrarea înşelăciunii, ca să crează ei minciunii (II Tesaloniceni 2, 11).
Fariseismul este o manifestare în oameni a acestei ,,linguşiri”, adică a minciunii. Aceasta este – o minciună, prefăcătorie, făţărnicie. Să ne amintim de câte ori Domnul Iisus Hristos, denunțându-i pe farisei, i-a numit pur și simplu ,,făţarnici”, subliniind această trăsătură distinctivă a lor.
Dar cel mai groaznic, cel mai teribil lucru este la ce duce în cele din urmă făţărnicia. Dezvoltarea constantă și tot mai mare a dispoziției fariseice poate transforma un om în cel mai notoriu criminal ticălos, care nu se va opri de la nimic pentru propriile sale scopuri egoiste, avide de putere și ambițioase. Fariseii nu au tolerat „concurenți” sau rivali, chiar dacă imaginari.
Nu putem niciodată, nu îndrăznim să uităm că cea mai mare crimă din lume – deicidul – a fost comisă de farisei.
Și făţărnicia, chiar dacă fariseul se considera „creștin”, este în esență o tăgăduire a lui Hristos, o răzvrătire împotriva lui Hristos.
Fariseul intră foarte ușor, fără prea multe remuşcări, în părtăşie cu duşmanii lui Hristos şi devine trădător al Lui, călcând pe urmele lui Iuda. Căci ce este Hristos pentru fariseu, dacă „Dumnezeu” pentru el – idolul căruia i se închină și la a cărui închinare îi cheamă pe alții cu încăpățânare şi perseverenţă – este el însuși ? Orice altceva este pentru el doar un mijloc pe care îl folosește pentru mărire de sine, îndumnezeire de sine.
Făţărnicia este cea mai teribilă și cea mai distrugătoare boală a sufletului, cu care este cu neputinţă să câştigi adevărata pocăinţă sau mântuirea veşnică.
Așadar, temându-ne de făţărnicie şi la ce duce în cei infectaţi cu această boală greu de tratat, să urmăm îndemnul matern al Sfintei noastre Biserici, care ne-a avertizat cu atâta grijă înainte de începerea Postului Mare împotriva acestei boli:
Să fugim de vorba cea trufaşă a fariseului şi să ne învăţăm înălţimea graiurilor celor smerite ale vameştului, cu pocăinţă strigând: Mântuitorul lumii, milostiveşte-te spre robii Tăi. Amin.
Traducere: Catacombele Ortodoxiei
