Sfântul Nectarie de Eghina: Despre împăcarea cu Dumnezeu şi despre mântuire

La Sfânta şi Marea Vineri

Despre împăcarea cu Dumnezeu şi despre mântuire (I)

de Sfântul Nectarie de Eghina 

Părinte a venit ceasul: preaslăveşte pre Fiul tău,

ca şi Fiul tău să te preaslăvească pre tine

(Ioan 17, 1)

A venit ceasul ! Ceasul, hotărât încă de la creaţia lumii pentru împăcarea omului cu Dumnezeu, a venit ! O, plinire a vremii ! O, venire a sfintelor clipe ! Cu ce cuvinte vom descrie înaltul tău caracter ? Venirea ta a schimbat toate ! Toată făptura s-a înnoit ! În tine se surpă peretele din mijloc al despărţiturii (Efeseni 2, 14), desfiinţând vrăjmăşia, iar zapisul datoriei noastre, plătindu-se, se rupe. Întru Tine suntem aduşi la Dumnezeu şi suntem arătaţi fiii Lui ! Uşa cea din veac închisă a grădinii Raiului s-a deschis, iar cei dezmoşteniţi de pe

pământ moştenitori ai Cereştii Împărăţii s-au făcut ! Cu adevărat ceasul acesta este acel mare ceas pe care dumnezeiasca dragoste mai dinainte l-a rânduit pentru mântuirea omului.

Hristos, Împăratul Slavei

Dar cât de înfricoşător s-a lucrat împăcarea celor împăcaţi ! Drama petrecută pe Golgota a cutremurat întreaga fire, iar faptele care au avut loc acolo au mişcat întreaga făptură neînsufleţită. Cine poate îndura desfăşurarea acestei drame ? Mântuitorul nostru este omorât pe cruce, este adus jertfă de ispăşire lui Dumnezeu, ca să-l mântuiască pe Adam din blestem şi din moarte, şi să-l arate pe el chip prieten şi iubitor de Dumnezeu. Dar omul, cum se prezintă el în acest moment important ? Ce ajutor oferă la mântuirea lui ?

Omul care se mântuieşte se aduce pe sine ca un cuţit de jertfă, cel mai ascuţit, în lucrarea de jertfire, şi se dedică lucrării plin de râvnă. Din pricina înmulţirii fărădelegilor, alergăm la lucrarea mântuirii Lui. Ce negură înfricoşată a acoperit ochii sufletului omului ! Ce beznă universală s-a lăsat şi toţi umblau în întuneric ca într-o noapte fără lună ! O, cât de mult s-a stricat omul ! Toată făptura s-a schimbat de frică, iar omul, întunecat la minte şi împietrit la inimă, numai el rămâne nesimţitor şi nepăsător. Soarele s-a întunecat, luna şi-a ascuns razele (Matei 24, 29; Marcu 13, 24), pământul, scuturându-se de cutremur, îşi zdrobeşte măruntaiele. Morţii simt deplin cele petrecute, iar cei vii se arată mai insensibili decât cei morţi. Pietrele, mai simţitoare decât inimile oamenilor, se despică, iar catapeteasma templului se rupe (Matei 27, 51-53; Marcu 15, 38; Luca 23, 45), toate se cutremură, numai omul în această universală cutremurare rămâne nesimţitor şi nepăsător.

Ce antiteză de stări între două firi care se confruntă ! Firea omenească şi firea dumnezeiască se luptă – cea dumnezeiască pentru a o mântui pe cea omenească, iar cea omenească pentru a se pierde pe sine. Ce iubitor de oameni este Dumnezeu ! Ce mare este dumnezeiasca dragoste ! Cu ce cuvinte voi lăuda iubirea de oameni a lui Dumnezeu ? Şi ce voi spune despre împietrirea inimii omeneşti şi despre orbirea duhovnicească ? Ce mare este căderea lui Adam şi în ce chip minunat s-a săvârşit mântuirea ! Cu ce preţ am fost răscumpăraţi ! Mare este cu adevărat ceasul acesta ! Da, mare, şi sfânt, şi dumnezeiesc ! Fiindcă este ceasul împăcării, ceasul izbăvirii.

Dar fiindcă tema cuvântului meu se sprijină pe semnificaţia acestui cuvânt din Evanghelie, voi vorbi despre împăcare şi izbăvire.

I. Despre păcat şi împăcare

1. Că omul a păcătuit împotriva lui Dumnezeu

Ajungând la dezvoltarea temei noastre, socotesc necesar să încep cu chestiunea privitoare la păcat şi să o cercetez sub aspectele adevăratei existenţe a păcatului şi a începutului lui, pentru ca prin mărturia faptelor să trecem într-un mod mai edificator la problema noastră.

Având în vedere viaţa omului pe pământ, spunem că omul nu putea să fie plăsmuit de Creatorul lui în starea în care trăiesc şi astăzi încă multe popoare sălbatice, adică nefericit şi nenorocit, aproape dezmoştenit de fiinţă, fiindcă această stare nu era potrivită cu dreptatea dumnezeiască. Dacă Dumnezeu S-a arătat atât de drept cu toate creaturile în felul lor, încât şi existenţa animală şi cea a plantelor au fost înzestrate cu toate trebuinţele lor potrivite pentru existenţă, pentru perpetuarea speciei lor şi pentru o viaţă plăcută, era drept ca nici omul să nu fie trecut cu vederea. Dar nefericirea şi nenorocirea omului, de la ivirea lui în lume până astăzi, sunt semnificative. Nefericirea şi nenorocirea sub diferite aspecte, manifestate ca un cameleon şi ca un şarpe târâtor, biciuiesc toate continentele locuite de oameni, începând cu sălbatica Indie până la nobila Europă, întinzându-şi domnia lor peste toate. În creaţie, numai omul este o fiinţă nefericită şi numai el fericeşte uneori soarta animalelor necuvântătoare. Cât de paradoxal este ca cea mai desăvârşită dintre creaturi să râvnească fericirea unei fiinţe inferioare !

Cine ar putea oare să contrazică acestea sau să conteste superioritatea omului ? Superioritatea omului este evidentă din efectele vizibile ale acesteia. Omul – aşa cum arată cercetările antropologice şi psihologice – a fost creat să conceapă ideea întregului şi să-l cuprindă cu mintea. Numai omul este capabil să generalizeze, să discearnă şi să raţioneze, numai el – care cuprinde în sine întreaga fire – se poate detaşa de lume pentru a o înţelege. Fiindcă cel care cuprinde nu poate fi în acelaşi timp cuprins. Aşadar, numai omul poate fi în afara lumii şi să o obiectiveze ca pe ceva străin de sine şi, prin urmare, neasemenea lui. Omul, nefiind asemănător cu materia, este în întregime spiritual, o fiinţă duhovnicească şi o fiinţă raţională, fiinţă deosebită şi superioară în creaţie. Este o fiinţă mai dinainte rânduită să supună toate: Toate le-ai supus sub picioarele lui (Psalmi 8, 7), şi existenţa sau inexistenţa lumii să se dovedească din perspectiva lui. Omul este o fiinţă superioară, fiindcă îl disting multe privilegii. Dacă dragostea se defineşte prin semnele de bunăvoinţă arătate, iar mărimea ei din felul semnelor, înseamnă că dragostea lui Dumnezeu faţă de om este foarte mare, fiindcă numai pe el l-a înzestrat cu atâtea daruri, tot atâtea semne ale dumnezeieştii bunăvoinţe.

Iar dacă importanţa omului este semnul dumnezeieştii bunăvoinţe, de unde atunci nefericirea şi nenorocirea lui ? Vom dezlega această aporie dacă vom cerceta proprietăţile dumnezeieşti ale omului. Cugetând la făpturile create, ajungem la concluzia că dreptatea este una dintre calităţile lui Dumnezeu. Şi această caracteristică a binelui, mărturisită de întreaga făptură, ne conduce la următoarea dilemă: fie acceptăm că Dumnezeu este drept şi bun faţă de întreaga făptură creată şi nedrept numai faţă de om, ceea ce ar fi în contradicţie cu dragostea specială pe care i-o poartă şi pe care am subliniat-o mai sus, fiindcă, în acest caz, calităţile s-ar exclude reciproc şi ar fi antagonice; fie acceptăm că omul este pricina stării lui.

Din acest silogism, dovedit drept, aflăm raţiunea pedepsirii. Dumnezeiasca Scriptură ne învaţă care este această pricină în istorisirea vieţii primilor oameni în Rai. Din Scriptură învăţăm că păcatul omului faţă de Dumnezeu este singura pricină a stării lui. Această istorie este tot atât de adevărată, pe cât de adevărată este pedeapsa dată omului, şi mărimea nenorocirii lui se judecă proporţional cu mărimea păcatului săvârşit. Cu adevărat, pricina nenorocirii omului este păcatul faţă de Dumnezeu, care-l îndepărtează de harul dumnezeiesc, care-l abate de la calea trasată de Creatorul său, păcat care l-a rătăcit pe el în pământul nenorocirii şi al nefericirii şi care l-a vădit a fi un cadavru vrednic de plâns şi vrednic de dumnezeiasca milă, de dumnezeieştile compătimiri.

2. Că s-a rugat prin Mântuitorul, Dumnezeul-om, pentru împăcare şi izbăvire

Dar fiindcă păcatul s-a dovedit a fi pricina stării nefericite a omului, trebuie acum să aflăm dacă omul se putea mântui prin sine însuşi.

Cunoaşterea naturii păcatului şi stării omului ne face să răspundem negativ. Aşadar, spunem că nu putea, fiindcă păcatul împotriva lui Dumnezeu, fiind potrivnicie şi nedreptate faţă de Dumnezeu, l-a îndepărtat pe om de Dumnezeu şi a tăiat orice comuniune cu El. Dar dacă mântuirea este împăcarea cu Dumnezeu, cine dintre oameni putea să ia asupra sa lucrarea lui Mesia şi să-şi apropie dumnezeiescul, cine putea să dea socoteală pentru păcat şi să aducă împăcarea şi izbăvirea ? Cine putea să ia asupra sa această lucrare măreaţă, înaltă şi sfântă, câtă vreme întreaga omenire era robită păcatului ? Cine putea mijloci între Dumnezeu şi om ca să împace amândouă părţile şi să aducă pacea ? Războiul împotriva lui Dumnezeu înseamnă a păcătui faţă de Dumnezeu, iar cel ce păcătuieşte este văzut ca vrăjmaş al lui Dumnezeu. Or, un astfel de mijlocitor trebuia să fie liber de păcat, fiindcă altfel cum ar fi putut să ajungă la unirea cu ceea ce este dumnezeiesc, curat, sfânt şi care respinge tot ceea ce este păcat ?

Aşadar, trebuia să ajungă la aceasta printr-o nouă creaţie, fiindcă nici una dintre creaturi nu putea să-l reprezinte pe om. Cel ce păcătuieşte trebuie să dea răspuns, dar neputând sta din pricina păcatului, trebuia ori să fie distrus, ori să fie mântuit printr-o nouă şi mai presus de fire creaţie a lui Dumnezeu. Dumnezeiasca iubire a optat pentru a doua soluţie: a trimis pe noul Adam (I Corinteni 15, 45) din cer ca să-l mântuiască pe om. Era necesar ca acest nou Adam, din ceruri pogorât, să fie Dumnezeu-om, ca să aibă în Sine ambele firi, să le unească întru Sine şi să vorbească fiecăreia propria ei limbă, ca să împlinească lucrarea mântuirii. Aceste însuşiri le-a însumat întru Sine Domnul nostru Iisus Hristos, şi pentru aceasta El este Mântuitorul neamului omenesc, începutul şi plinitorul firii noastre, fiindcă El ne-a împăcat cu Dumnezeu, El ne-a mântuit din robia diavolului şi ne-a arătat fii ai lui Dumnezeu şi Tatălui şi moştenitori ai Cereştii Lui Împărăţii.