O sută de ani de la pelerinajul la Sarov din 1926
Am fost oaspeți la Sfântul Serafim (I)
de Anatolie Timofievici († 1975)
Autorul relatării de mai jos – a unui pelerinaj la Sarov și Diveevo care a avut loc chiar în ajunul închiderii acestor mânăstiri de către comunişti în 1927 – a fost un scriitor talentat, de profesie medic. Încă din copilărie, Anatolie Pavlovici Timofievici și-a dedicat viața lui Dumnezeu și medicinei ca modalitate de a sluji Biserica. A fost crescut la umbra Lavrei Peșterilor din Kiev, şi-a petrecut o mare parte din tinerețe cutreierând această mânăstire imensă și străveche, cu turnurile ei, peșterile ei apropiate și îndepărtate, academia teologică, biblioteca, parcurile și cimitirul ei, sihăstriile ei unde pustnicii se nevoiau ascunși de lume. El s-a împrietenit cu mulți monahi. Toate acestea i-au insuflat pentru tot restul vieţii un sentiment de venerație și cutremur faţă de Biserică şi viaţa monahală.
De asemenea, el se simțea ca acasă în mânăstirile din împrejurimi: Goloseievski, Kitaev, Florovski, a Arhanghelului Mihail și mai ales în Mânăstirea Sfânta Treime a Dreptului Iona. A fost martor la desfiinţarea nemiloasă a mânăstirilor, când sute de monahi au fost aruncați spre moarte de pe poduri deoarece autoritățile considerau că nu merită să se irosească gloanțe pe ei.
Încă din anii studenției, Anatolie Pavlovici a fost fiul duhovnicesc al părintelui Adrian Rimarenko (mai târziu arhiepiscopul Andrei), un ucenic al Stareţului Nectarie de la Optina. Când părintele Adrian a întemeiat Mânăstirea Noua Diveevo în nordul statului New York, Anatolie Pavlovici s-a mutat într-o casă chiar lângă ea.
Anatolie Pavlovici nu era un om din această lume, el ofta literalmente după patria cerească. Ofta când nu se ruga, şi noi îl puteam zări doar între clipele de rugăciune contemplativă. Probabil suferea profund că nu se afla în Sfânta Rusie, că nu devenise mucenic, şi că stilul de viață american era atât de departe de modul de viață ortodox.
Credința arzătoare a lui Anatolie Pavlovici este evidentă din scrierile sale. Era plin de inspirație și râvnă pentru Ortodoxie și știa că are o moștenire bogată pe care trebuie s-o transmită generaţiilor viitoare.
Relatarea de mai jos a fost scrisă cu ocazia celei de-a 50-a aniversări a canonizării Sfântului Serafim de Sarov.
* * *
Alteței Sale Regale Marea Ducesă Xenia Alexandrovna,
o mare veneratoare a Sfântului Serafim,
autorul îi dedică cu evlavie această modestă lucrare.
Prefaţă
Când începi să răsfoiești paginile vieții tale, deja nu puțin scrise și poate aproape de sfârșit, atunci te vei grăbi să le întorci pe unele cât mai repede, iar la altele vei zăbovi; și sunt câteva – vai, puține și rare ! – pe care le citești și le recitești cu sete, întorcându-te la ele iar și iar. O astfel de pagină fericită din viața mea a fost o ședere de aproape trei săptămâni la Mânăstirile Diveevo și Sarov în vara anului 1926. Înțeleg bine sărăcia limbajului uman și incapacitatea lui de a transmite acele sentimente și stări care cuprind inima și sufletul cu atâta putere. Pentru a le înțelege și a le aprecia, trebuie să le trăieşti. Nu fără motiv scriitorul Serghie Nilus – căruia ortodocșii îi sunt îndatorați pentru descoperirea unei astfel de comori duhovniceşti precum „Conversația Sfântului Serafim cu Motovilov despre scopul vieții creștine” – exclamă într-o izbucnire de desfătare duhovnicească:
„Cine nu a fost la Sarov cu credință în Serafim, cine nu a respirat aerul din Sarov, îmbibat de rugăciunea lui, nu înțelege, nu apreciază Sarovul, chiar dacă este descris cu cuvinte ingenioase sau zugrăvit cu o pensulă ingenioasă”.
Aceasta nu este câtuşi de puţin o exagerare. Dar, pe de altă parte, eu însumi știu cât de drag îi este omului credincios tot ce este legat de amintirea Sfântului Serafim și, de aceea, am decis să împărtășesc amintirile despre călătoria mea cu cititorul evlavios. Fie ca el să nu mă judece pe mine, păcătosul, și să-mi ierte neputința.
Această descriere nu are caracterul unui jurnal cronologic; este mai degrabă vorba de fragmente separate legate între ele cu unicul scop de a oferi o imagine palidă a ultimului loc al Maicii Domnului pe pământ – minunatele Diveevo și Sarov. Multe lucruri au fost omise, care, din cauza situației actuale, nu pot fi făcute publice.
Binecuvântează, Doamne !
Noul Diveevo, New York, 1951
Capitolul unu
Sfântul Serafim. Pelerinajul în masă la Sarov în 1926. Gânduri despre călătoria la Sarov și întâlnirea mea cu inginerul X. Pregătiri. Plecare. La gara Mukhtolovo. Ardatov. Mânăstirea de maici Pokrov. Starețul Antonie de Murom. Diveevo. O vizită la catedrală. Maica Ludmilla, vistiernica mânăstirii.
Sfântul Serafim !
Cât de mult spune acest nume inimii rusești ! Nu știu dacă s-ar putea găsi cineva în Rusia ortodoxă a cărui frunte ridată să nu se netezească la pomenirea acestui nume sfânt, a cărui siluetă încovoiată să nu se îndrepte și ai cărui ochi să nu strălucească de lumină și căldură lăuntrică. Care este taina venerației la nivel național a acestui sfânt al lui Dumnezeu ?
Aici par a fi două principii de bază.
În primul rând este îndreptăţirea şi biruinţa credinței noastre ortodoxe, care s-a manifestat pe deplin în acest vas ales al lui Dumnezeu; și, în al doilea rând, râul puternic, inepuizabil, mereu întăritor al dragostei, care, precum în timpul vieții sfântului, încă mai mult după moartea lui, îi îmbrățișează pe toți cei care l-au chemat în ajutor.
Nenumărate, nemăsurate sunt minunile sfântului de la o margine la alta a patriei sale natale. Iată de ce acest nume prețios, atât de apropiat, atât de drag inimii, este rostit cu evlavie și invocat din palatul regal până în coliba celui mai sărac țăran.
În tinereţea mea, eu însumi am trăit o mijlocire minunată a sfântului lui Dumnezeu și, din acea vreme, s-a statornicit definitiv în mine o credință profundă în puterea rugăciunilor sale și a mijlocirii grabnice înaintea Tronului Celui Preaînalt. Firește, m-am străduit în orice chip să mulțumesc pentru toate binefacerile arătate mie, păcătosului, intenționând chiar, dacă era cu putinţă, să vizitez locul nevoinţelor sfântului și să mărturisesc dragostea mea pentru el în fața sfintelor sale moaște.
Dar timpul a trecut. Furtuna revoluției a dat totul peste cap, viața a luat cele mai anormale forme, a început în sensul deplin o luptă pentru o existență pe jumătate înfometată, şi călătoria a fost involuntar abandonată. Așa au trecut anii … Dar apoi a venit anul 1926, un an minunat în anumite privințe. Niciodată până atunci nu i-a cuprins pe credincioşi dorul de sfânt ca în acel an. Atât cei bătrâni, cât şi cei tineri s-au grăbit spre Sarov. Îmi amintesc cum un grup întreg de pelerini a pornit din orașul nostru cu acei distinși clerici, acum sfinți mucenici, părintele M. în vârstă de 75 ani, părintele Al., părintele An. și mulți alții, şi după ei mulţime de credincioşi. O nevoie sufletească, inexplicabilă, dar puternică de a-l vizita pe sfânt i-a învăluit pe toți. La întoarcere, unii istoriseau ce au văzut şi au trăit, şi numaidecât erau înlocuiţi de alții. Și aceasta s-a petrecut pretutindeni. Abia după un an de zile a devenit limpede totul, odată cu închiderea Sarovului și Diveevo-ului.
Sfântul i-a chemat la sine în mod nevăzut, dar cu putere pe toți cei care-l iubeau, în care ardea până şi o scânteie slabă de credință în el. Era ca și cum ne-ar fi dat o ultimă ocazie să ne desfătăm de marea bucurie a contactului direct cu el înainte de a-și începe cea mai nouă şi mai mare nevoinţă – a pătimi teribilele sacrilegii împotriva moaştelor sale și a tuturor celorlalte lucruri sfinte, care au fost săvârșite în Sarov și Diveevo.
Un lucru este cert: taina acestei nevoinţe era în planul iconomiei dumnezeieşti, iar semnificaţia ei va fi dezvăluită abia în ziua biruinţei finale a Luminii asupra întunericului.
Și eu am fost atras cu o putere irezistibilă către sfântul lui Dumnezeu, şi împrejurările din acel an s-au desfăşurat favorabil, spre bucuria mea. Am decis să nu călătoresc singur, ci să merg cu marele meu prieten K., cel de un cuget cu mine. Neștiind însă drumul, m-am îndreptat către vrednicul părinte Adrian pentru ajutor: „Acum, dragul meu, du-te la inginerul X. Deoarece el este omul lor în Diveevo. Binecuvântata Maria îl numește chiar Mișenka al nostru ! El îți va explica și va lămuri totul”. I-am mulţumit cu bucurie bunului părinte pentru sfat şi m-am grăbit către adresa indicată. L-am găsit pe inginerul X. acasă, întors de curând din Sarov. El era – aşa cum aveam să aflu mai târziu – o persoană deosebită.
După ce soția sa a fost vindecată în chip minunat la izvorul Sfântului Serafim, inginerul X. a devenit pentru tot restul vieții sale unul dintre cei mai devotați admiratori ai sfântului. Plin de râvnă faţă de Ortodoxie, direct, deschis, uneori chiar aspru în fire, ardea de o credință fierbinte față de sfânt, avea o inimă mare, plină de dragoste și o fermitate de neclintit în convingerile sale. Fusese arestat și interogat de multe ori de CEKA şi GPU, şi în 1918 a fost condamnat la moarte pentru sabotaj. Dar s-a comportat în așa fel încât a stârnit respectul involuntar până și al magistraților de instrucție la interogatorii.
Aşa am făcut cunoştinţă cu el, şi această cunoștință s-a transformat mai târziu într-o prietenie profundă și strânsă.
Când am intrat în apartamentul lui, în primul rând am fost frapat de faptul că toți pereții erau împodobiți cu icoane, ca un iconostas. În mijlocul lor se reliefa o icoană imensă, în mărime naturală a sfântului așa cum este reprezentat de obicei – ca un bătrân gârbov cu epitrahil și metanii în mână, și cu capul descoperit. Exista și o icoană mai mică care îl reprezenta pe sfânt în tinerețe, ca ieromonah.
Auzind de ce venisem, inginerul X. mi-a explicat foarte prompt întregul traseu, adăugând: „Dragul meu domn, te sfătuiesc insistent să nu mergi prin Arzamas, deoarece nu poţi evita vanitatea și mulţimile, ci mergi la gara Mukhtolovo, care este chiar înainte de Arzamas. Ei știu mai puțin de Sarov şi vei ajunge ușor acolo. Și aşa nu vei rata orașul Ardatov cu mânăstirea sa de maici, de care a avut grijă și Sfântul Serafim. Acolo să cinsteşti mormântul vestitului Stareț Antonie [de Murom]. Nu vei regreta”, a adăugat noua mea cunoștință.
„Acum vezi – a continuat el – să nu uiţi să-l vizitezi pe Starețul Isaac cât timp eşti în Sarov. Să nu te miri că acest pustnic nemaipomenit al vremurilor noastre, în ciuda celor aproape 60 de ani ai săi, arată ca un tânăr de 25 ani. Aceasta este deja de la Domnul”. „Ți-aș da o scrisoare de recomandare – a încheiat el –, dar știi vremurile: atunci ai avea necazuri nesfârșite. Caut-o pur și simplu pe monahia Alexandra și roag-o în numele meu să te ajute. Cât despre restul, Domnul și Sfântul Serafim îți vor călăuzi paşii în orice chip. Să nu ai nici o îndoială”.
Deci m-am hotărât, plec. Scurte pregătiri. Un moleben pentru călătorie la lavră, şi trenul ne-a dus fără probleme la Moscova. O scurtă oprire la Moscova, și am plecat la ora 6 seara spre Kazan. Este noapte. În ciuda legănării monotone a vagonului, somnul ne părăsește. Încă este greu de crezut că iubitul nostru vis s-ar putea împlini și că fiecare minut ne aduce tot mai aproape de scopul dorit.
Dimineața era cețoasă și înnorată când, a doua zi, la ora 7, trenul nostru a ajuns în gara Mukhtolovo (de pe linia Moscova-Kazan). Am coborât repede pe peron și ne-am uitat în jur. Pe un deal, în stânga șinelor de cale ferată, se afla clădirea gării, iar în spatele ei o mică pădure abia se zărea prin ceață. În dreapta căii ferate era un sat. Eram singuri în gară; nu era nimeni prin preajmă. O perdea de ploaie acoperea orizontul și totul părea sumbru și neprimitor. În zadar am înconjurat de câteva ori gara, nădăjduind ca măcar vreun soi de vizitiu să apară. Să mergem pe jos până în sat nu era de dorit, deoarece putea stârni suspiciuni nenecesare. Eram preocupaţi îndeosebi de bagajele noastre de călătorie destul de grele care conţineau felurite ofrande pentru mânăstire, în principal vin bisericesc, de care era o nevoie acută.
După ce am deliberat, ne-am hotărât să traversăm satul pe jos, să căutăm drumul spre Ardatov și apoi orice ne va da Dumnezeu ! Între timp, ploaia s-a domolit simțitor și, luându-ne bagajele, am pornit curajoși spre sat.
Nu făcusem nici zece pași, însă, când în spatele nostru, undeva în depărtare, a început să sune un clopot. Nu după mult timp, o căruță mică venea spre noi. Proprietarul ei, într-o haină țărănească veche, ponosită și cu pantofi de țăran, ne-a privit cu atenție din cap până în picioare, și ca și cum ar fi trecut prin zonă, a aruncat: „Deci, fraților, la Sarov fără îndoială ?” „La Sarov, la Sarov ! – am strigat amândoi bucuroşi. Aveți bunătatea, stimate domnule, să ne luați cu dvs.. Vă vom plăti”. „Ei bine, vedeţi voi – a răspuns vizitiul –, nu este în drumul meu. Sunt din Ardatov și de acolo până la Sarov cred că sunt vreo 30 verste”.
Am încercat să-l convingem, şi ţăranul a cedat repede. Pentru 3 ruble a fost de acord să ne ducă până la Diveevo, de unde erau 12 verste până la Sarov. Era evident că însăşi Împărăteasa Cerului ne călăuzea paşii de la bun început spre Diveevo.
