Genocidul grecilor din Imperiul Otoman, 1913-1923
de Vasileios Th. Meichanetsidis
,,Cevizlik strigă către cer împotriva noastră, vom fi condamnați printre națiuni”, declara unul dintre aceştia, în timp ce altul stăruia pe lângă vali[1] ca onoarea naţională turcă să nu mai fie pătată cu astfel de crime împotriva umanității”
Turcii de vază locali protestând împotriva exterminării grecilor din Pont în Lagărul de concentrare şi exterminare de la Cevizlik[2]
Introducere
Anii de la Revoluţia Tinerilor Turci (1908) până la prăbușirea de facto a Imperiului Otoman (1918) și înființarea Republicii Turcia (1923) au fost caracterizaţi de o serie de procese al căror scop principal și final era crearea unui stat național musulman turc modern care va succeda multietnicului și multireligiosului Imperiu Otoman. Acești ani au fost marcați, pe de o parte, de apariția și formarea unei conștiințe naționale turcești și, pe de altă parte, de nimicirea masivă a popoarelor creștine autohtone ale imperiului – armeni, asirieni/aramei și greci.
Crimele comise de statul otoman în timpul acestui proces de distrugere masivă „constituie prima nimicire masivă a cetățenilor de către propriul guvern în perioada modernă”. Alături de nimicirea ulterioară a evreimii europene (Shoah) din timpul celui de-al doilea război mondial[3], aceste crime au modelat percepțiile, înţelegerile şi definiţiile legale ale crimelor împotriva umanităţii şi crimei de genocid recunoscute la nivel internaţional, ca şi conceptul de epurare etnică. În acest context, merită să menționăm că un articol din New York Times, datat 5 ianuarie 1947, conține următoarea notă semnificativă: „Dacă membrii Națiunilor Unite
Raphael Lemkin (1900-1959) – avocatul evreu polonez care a inventat termenul juridic de genocid și care este recunoscut ca fiind „părintele” UNCG –, în scrierile sale lungi, detaliate și nepublicate despre genocidul grec, oferă o relatare istorică, ca şi o judecată estimativă a celor responsabili de genocid. Mai mult, în Istoria Comisiei pentru Crime de Război a Națiunilor Unite, descoperim că genocidul minorităţilor creştine otomane a fost foarte prezent în minţile celor care au redactat Acordul de la Londra din 1945:
,,Prevederile articolului 230 din Tratatul de Pace de la Sèvres aveau în mod evident menirea de a acoperi, potrivit notei aliaților din 1915 … infracțiunile care fuseseră comise pe teritoriul turc împotriva persoanelor de cetățenie turcă … Prin urmare, acest articol constituie un precedent pentru articolele 6 (c) și 5 (c) din Cartele de la Nuremberg și Tokyo, și oferă un exemplu al uneia dintre categoriile de ‘crime împotriva umanității’ așa cum este înțeleasă prin aceste acte legislative”[5].
Mai mult, termenul holocaust, întrebuinţat astăzi pe scară largă pentru a descrie experiența evreiască a Shoah-ului, a fost folosit inițial pentru a descrie situația dificilă și nimicirea în masă şi extrem de violentă a creștinilor otomani[6].
Exemplele menționate mai sus ilustrează clar impactul istoric şi conceptual semnificativ pe care genocidul popoarelor creștine otomane l-a avut asupra formării dreptului penal internațional privind crimele de război, 
crimele împotriva umanității și genocidul. Dar, deși genocidul armean este acum binecunoscut și documentat ca parte a istoriografiei internaționale și, mai precis, a „genocidologiei”, genocidul grec – asemenea genocidului asirian/arameic – a căzut victimă unor particularități istorice, moduri greșite de percepție, interpretări hermeneutice greșite, calcule de politică internă și relații externe, și chiar selectivitate în campaniile de conștientizare a genocidului. În consecinţă, el a căzut într-un anumit grad de uitare.
Doar recent, genocidul grec a atras o atenție internațională mai largă și a devenit obiect de studiu internațional. Tot recent, soarta comună a popoarelor creștine otomane a început să fie luată în considerare într-un cadru interconectat care urmăreşte determinarea imaginii complete a politicilor genocidale ale otomanilor şi kemaliştilor, deoarece ,,fără luarea în considerare şi cercetarea nimicirii grecilor [ca şi a asirienilor//arameilor], nu poate fi reliefată întreaga dimensiune a genocidului comis de otomani. Orice studiu de caz rămâne incomplet sau chiar înșelător, dacă nu ia în considerare datele empirice din experiența greacă.
Contextul istoric
Natura multietnică și multireligioasă a Imperiului Otoman
Imperiul Otoman, ca stat dinastic, nu avea de fapt un nume oficial. Otomanii foloseau o varietate de nume pentru a se referi la imperiul lor: Casa lui Osman (Al-i-Osman), Statul Casei lui Osman (Devlet-i Al-i-Osman), Țara Înaltă (Devlet-i-Aliye), şi Statul Etern (Devlet-i Ebed-Müddet).
Imperiul Otoman a fost creat prin „război sfânt” (jihad) și o continuă sete de expansiune și cucerire. Jihadul, sau ghaza, a fost întreprins de ghazi, o specie de „războinic sfânt”.
Imperiul a durat circa 600 ani, din 1299 până în 1923; el s-a încheiat oficial cu înființarea Republicii Turcia. Cuprindea aproape 4 milioane de km pătraţi și includea părți din Asia, Europa și Africa şi era alcătuit dintr-o populaţie imensă multietnică și multireligioasă. În provinciile europene, creștinii (greci, slavi și alții) dețineau majoritatea, în timp ce comunități musulmane dispersate (turci, bosniaci, albanezi, pomaci[7], țigani și alții) erau în minoritate. În provinciile asiatice, majoritatea populației era musulmană (turcă, kurdă, arabă și alte
„Pe lângă subjugarea generală a tuturor supușilor săi, statul otoman asuprea şi discrimina pe non-musulmani. Într-adevăr, în decursul dominației otomane, prezumţiile îndelungate ale superiorității islamice au evoluat în atitudinile juridice și culturale care au creat condiţiile pentru genocid”[8]. Turcii musulmani din imperiu se considerau „națiunea conducătoare” (millet-i hakime), superioară celorlalte națiuni – musulmane și non-musulmane deopotrivă – şi având dreptul inerent de a domni asupra lor. Coexistența și coabitarea diferitelor grupuri etnice și etno-religioase se baza așadar pe „umilire și toleranță”, în timp ce în vremuri de criză, război și tranziție, această „toleranță” dispărea practic şi aveau loc persecuţii şi masacre pe scară largă[9].
Sistemul millet și statutul și tratamentul non-musulmanilor în Imperiul Otoman
Creștinii și evreii erau considerați Ahl al-Kitab, sau Oamenii Cărții. Drept urmare, li s-a acordat protecție imperială, sau statală, și o serie de așa-numite privilegii (drepturi și competențe). Organizarea socială și politică utilizată pentru a guverna subiecții imperiului (cetățeni musulmani și rayas non-musulmani) era cunoscută sub numele de sistemul millet. În acest sistem, diferitele comunități se distingeau prin afilierea lor religioasă, și fiecărei comunități religioase i se permitea să-și gestioneze propriile afaceri cu o independenţă substanțială față de guvernul central[10].
Aceasta nu înseamnă însă că evreii şi creștinii se bucurau de egalitate și libertate sub stăpânirea islamică. După cum descrie Bernard Lewis, ,,legile şi tradițiile islamismului, politica și practica Imperiului Otoman, au convenit să prescrie toleranţa şi protecţia supuşilor non-musulmani ai statului, şi să le acorde o mare măsură 
de autonomie în treburile interne ale comunităţilor lor. Dar această toleranță se baza pe prezumţia că comunităţile tolerate erau separate şi inferioare, şi, în plus, erau clar marcate ca atare”[11].
Așa cum subliniază pe bună dreptate ambasadorul Morgenthau: ,,Este adevărat că primii sultani le-au dat popoarelor supuse şi europenilor din imperiu anumite drepturi, dar acestea în sine reflectau în realitate disprețul pe care-l aveau faţă de toţi non-musulmanii. … Încă primii sultani au acordat aceste privilegii nu dintr-un spirit de toleranță, ci pur și simplu pentru că ei socoteau naţiunile creştine ca fiind necurate şi prin urmare nepotrivite pentru a avea vreun contact cu sistemul administrativ și juridic otoman. Sultanii au ridicat în mod similar diversele popoare, precum grecii și armenii, în millet-uri sau naţiuni separate, nu fiindcă doreau să promoveze independența și bunăstarea lor, ci pentru că le considerau dăunătoare şi prin urmare descalificate pentru a fi membre ale statului otoman”[12].
Sub stăpânirea otomană, non-musulmanii au primit statutul inferior de dhimmis, a căror religie era în general tolerată, deși niciodată în condiții egale, în comparație cu religia dominantă, islamismul.
În cartea sa Declinul creștinismului răsăritean sub islamism: de la Jihad la Dhimmitude, secolele VII-XX, Bat Ye’or discută noțiunea de toleranță în islamism în general și în Imperiul Otoman în particular. Ea subliniază existența și funcțiile anumitor „instituţii fundamentale”, precum:
» sclavia: Sclavia era o parte legală și importantă a economiei și societății imperiului. „Înrobirea creștinilor fusese ridicată la ceva apropiat de politica de stat” încă din secolul al XVI-lea, dacă nu chiar mai devreme. Piețele de sclavi în şi în jurul Constantinopolului şi răpirea creştinilor pentru sclavie au supraviețuit până la mijlocul și sfârșitul secolului al XIX-lea;
» sistemul ghulam [ghulaman-i khwandiga]: O instituţie islamică adaptată de otomani. Un băiat ghulam era un sclav – prin definiție, un non-musulman – educat și instruit pentru serviciul public;
» sistemul devşirme: impozitul pe sânge sau colectarea copiilor, prin care tinerii băieți creștini din Balcani și Anatolia erau luaţi din casele și familiile lor, convertiţi la islamism şi înrolaţi în trupele de ieniceri;
şi alte ,,practici şi politici”, precum islamizarea obligatorie şi voluntară – aceasta din urmă rezultând din presiunea socială, religioasă și economică, sclavia sexuală a femeilor și băieților tineri, deportarea și masacrul. De asemenea, creștinii și evreii au fost siliţi să plătească impozite disproporționat mai mari decât cele ale musulmanilor: cizye (impozit pe cap de locuitor) și haraç (impozit pe teren). Multe alte taxe percepute țăranilor şi negustorilor erau mai împovărătoare pentru dhimmis decât pentru musulmani. Neplata cizye-ului putea conduce la convertire forţată, înrobire sau moarte[13].
Pe scurt, imperiul – așa cum scrie Efraim Karsh – „a tolerat existența unor vaste populații supuse non-musulmane în mijlocul lui … cu condiția ca ele să recunoască inferioritatea lor legală şi instituțională în ordinea islamică a lucrurilor. Când aceste grupuri îndrăzneau să pună la îndoială statutul lor subordonat – ca să nu mai vorbim de încercarea de a rupe jugul otoman –, ele erau reprimate cu brutalitate”[14]. Masacrele
Lemkin, de asemenea un istoric foarte bine informat în domeniul violenței în masă, considera că genocidul armean a fost un „genocid religios”.[17] În mod similar, Ye’or concluzionează:
,,Genocidul armenilor a fost rezultatul firesc al unei politici inerente în structura politico-religioasă a dhimmitudei. Acest proces de eliminare fizică a națiunii rebele fusese deja utilizat împotriva creștinilor slavi și greci rebeli în timpul Revoluției Elene din 1821, salvați de la exterminarea colectivă de intervenția europeană, deși uneori cu reticență.
Genocidul armenilor a fost un jihad. Nici un raya nu a participat la el. În ciuda dezaprobării multor turci și arabi musulmani și a refuzului lor de a lua parte la crimă, aceste masacre au fost comise exclusiv de musulmani şi numai ei au profitat de pradă: proprietăţile, casele şi pământurile victimelor au fost acordate muhajirun-ilor[18], și tot lor le-au fost daţi drept sclavi femeile şi copiii. Eliminarea copiilor de sex masculin de peste 12 ani se făcea potrivit poruncilor jihadului și potrivit vârstei stabilite pentru plata jizya. Cele patru etape ale lichidării: deportarea, înrobirea, convertirea forțată și masacrul reproduceau condițiile istorice ale jihadului dus în dar al-harb[19] din secolul VII încoace. Cronici din diverse surse, în special de la autori musulmani, oferă descrieri detaliate ale masacrelor organizate sau deportării captivilor, ale căror suferințe în marșurile forțate în spatele armatelor au fost asemănătoare cu experienţa armeană din secolul XX”[20].
Deși creștinii își puteau salva uneori viețile convertindu-se la islamism, musulmanii non-turci persecutați mai târziu în istorie (de exemplu, kurzii) nu vor avea această opțiune. Este evident că religia și naționalitatea nu erau încă deosebite în contextul otoman/turc şi creștinii, odată islamizați, și-au pierdut identităţile etnice anterioare și au devenit turci[21].
Traducere: Catacombele Ortodoxiei
[1] N.tr.: Guvernator turc.
[2] Lysimachos Oeconomos, Martiriul din Smirna și creștinătatea răsăriteană: un dosar de dovezi copleșitoare, care denunță fărădelegile turcilor în Asia Mică și vădeşte responsabilitatea lor pentru ororile din Smirna, Londra: George Allen & Unwin, 1922, p. 27.
[3] N.tr.: La care ar trebui adăugat genocidul sârbilor comis de croaţi în cel de-al doilea război mondial. A se vedea Genocid în Croaţia satelită, 1941-1945. O relatare a persecuţiilor şi masacrelor rasiale şi religioase,
[4] „Genocid după legea națiunilor”, New York Times, 5 ianuarie 1947.
[5] Comisia pentru Crime de Război a Națiunilor Unite, comp., Istoria completă a Comisiei pentru Crime de Război a Națiunilor Unite și dezvoltarea legilor războiului, Londra: His Majesty’s Stationery Office, 1948, p. 45.
[6] Utilizarea cuvântului holocaust pentru a caracteriza și defini pogromurile și masacrele împotriva creștinilor din Imperiul Otoman şi distrugerea totală și incendierea satelor și orașelor lor nu a fost o raritate. Publicații precum Frederick Zaccheus Duckett Ferriman, Tinerii turci și adevărul despre holocaustul de la Adana în Asia Mică în aprilie 1909, Londra, 1913; Charles Dobson, Holocaustul din Smirna, Londra: Liga Anglo-Elenă, 1923, şi numeroase articole de presă adeveresc această utilizare. Mai târziu, termenul a fost cumva însușit până în punctul în care s-a crezut că ar trebui folosit pentru a face referire exclusiv la nimicirea evreimii europene de către naziști în timpul și după cel de-al doilea război mondial.
[7] Pomacii sunt musulmani vorbitori de limbă bulgară care locuiesc în Bulgaria, nord-vestul Turciei şi nord-estul Greciei.
[8] Taner Akçam, Un act rușinos: genocidul armean și chestiunea responsabilității Turciei, New York: Metropolitan, 2007, p. 19-20.
[9] Taner Akçam, Un act rușinos, p. 23.
[10] Cu diverse modificări, în special în perioada Tanzimat, dar și sub Tinerii Turci, sistemul millet a durat până în 1926, când a fost abolit de Kemal Ataturk.
[11] Bernard Lewis, Apariția Turciei moderne, ediția a doua, Oxford: Oxford UP, 1968, p. 107.
[12] Henry Morgenthau, Istoria ambasadorului Morgenthau, Plandore, New York: New Age, n.d., p. 279-280.
[13] James E. Lindsay, Viața cotidiană în lumea islamică medievală, Westport: Greenwood, 2005, p. 121.
[14] Efraim Karsh, „Turcia, trecut și viitor: genocidul nerecunoscut al Ankarei”, Middle East Quarterly, iarna 2013, p. 17-26, 18.
[15] Philip Argenti, ed., Masacrele din Chios, descrise în rapoartele diplomatice contemporane, Londra: J. Lane, 1932.
[16] Efraim Karsh, „Turcia, trecut și viitor: genocidul nerecunoscut al Ankarei”, p. 18.
[17] Raphael Lemkin, Total neoficial: autobiografia, ed. Donna-Lee Frieze, New Haven: Yale UP, 2013, p. 141.
[18] N.tr.: Muhajirun-ii au fost convertiţii la islamism şi consilierii şi rudele profetului Mahomed, care au emigrat din Mecca la Medina din cauza persecuţiilor.
[19] N.tr.: Dar al-harb (teritoriul războiului) este un termen juridic islamic clasic care defineşte teritoriile care nu sunt sub stăpânire musulmană sau unde nu este aplicată Shari’ah (legea islamică).
[20] Bat Ye’or, Declinul creștinismului răsăritean sub islamism: de la Jihad la Dhimmitude, secolele VII-XX, p. 197.
[21] În greacă, verbele τουρκεύω și τουρκίζω (a deveni turc) înseamnă inițial a deveni musulman. Deoarece Imperiul Otoman era un stat premodern și religios, structurat în special în jurul millet-urilor religioase, religia era componenta principală în definirea naționalității și apartenenței cuiva, în special în antiteza musulmano-creștină. Grecii care și-au abandonat religia, prin islamizare de bunăvoie sau forțată, și-au pierdut imediat și identitatea etnică și au devenit „turci”, adică musulmani. Când termenul musulman, în contextul naționalismului turc tardiv, a devenit identic cu a fi turc, grecii care deveneau musulmani erau considerați ca devenind turci.
În orice caz, în acest context, nu exista o prevedere general acceptată conform căreia un creștin își putea păstra afilierea religioasă, dar putea fi considerat turc. Acest lucru s-a întâmplat, de fapt, doar în mod excepțional și pentru un număr mic și, prin urmare, controlabil: grecii și armenii care au rămas în Turcia, ca cetățeni turci, în temeiul Tratatului de la Lausanne, și creştinii turcofoni ai lui Papa Eftim Karahissaridis. Toți ceilalți nu au fost acceptați și au fost eliminați prin deces sau expulzare.
