Cum au fost luate cu asalt Bisericile Ortodoxe Sârbă şi Bulgară de comunişti (I)
După 1945, lupta Bisericii Ortodoxe pentru a rămâne liberă de controlul comunist a continuat timp de câţiva ani. Dar în cele din urmă a eşuat …
Patriarhul Gavrilo al V-lea (1881-1950, patriarh între anii 1938-1950) a fost o figură notabilă în timpul celui de-al doilea război mondial, adversar declarat al puterilor Axei, ceea ce a dus la arestarea şi închiderea sa în lagărul de concentrare de la Dachau. El a fost în lagăr atât în primul, cât şi în cel de-al doilea război mondial
Conform unui raport datat 18 octombrie 1961 și întocmit de Subcomitetul Senatului SUA pentru Investigarea Administrării Actului de Securitate Internă și a altor Legi de Securitate Internă ale Comitetului Judiciar, în 1950, la moartea Patriarhului Gavriil al Serbiei, comuniștii „s-au asigurat că noul patriarh va fi unul ’cooperant’ și au forțat alegerea unui om slab, episcopul Vichentie Prodanov, care a devenit un unealtă uşor de mânuit a propagandei comuniste”[1]. El a fost ales patriarh, precum scrie ieroschimonahul Acachie, „cu o presiune puternică din partea poliției secrete” și „cu un singur vot episcopal. Chiar dacă a fost foarte ascultător față de autorități, noul patriarh ales Vichentie s-a opus unora dintre planurile lui Tito, de exemplu, formarea Bisericii Macedonene. Așadar, nu a stat mult pe tronul patriarhal. A murit 8 ani mai târziu.
După Vichentie, comuniștii aveau nevoie de o persoană cu totul loială, care să aducă Biserica Sârbă în slujba regimului ateu. Au găsit un astfel de candidat în persoana preotului văduv Chranislav Djorič, care a intrat în monahism cu numele de Ghermano și în 1951 a devenit episcop-vicar al lui Vichentie. În campania de alegere a lui Ghermano ca patriarh, regimul comunist nu și-a ascuns participarea activă. Toate documentele consiliului electoral au fost prelucrate foarte temeinic de poliția secretă. Șeful poliției secrete sârbe, Milan Velić, le-a spus deschis membrilor consiliului electoral: ’Noi vrem ca Ghermano să fie ales, și el va fi ales, fie că voi votaţi pentru el sau nu. Vrem ca în persoana patriarhului să avem un prieten sigur, iar cu Vichentie am fost prea neîncrezători’.
Patriarhul Vichentie al II-lea (1890-1958, patriarh între anii 1950-1958). A murit pe 5 iulie 1958, în circumstanţe misterioase la puţin timp după o şedinţă a Sinodului Episcopilor care a respins cererile guvernului de a crea o Biserică Ortodoxă Macedoneană separată, rupând-o din trupul Bisericii Ortodoxe Sârbe
Toată lumea primea un plic cu bani. Unul dintre exemplele diverse de şantaj şi ameninţare a fost stareţul Platon [Milevoyević] al Mânăstirii Studeniţa, la care a venit şeful însetat de sânge al poliţiei secrete din Belgrad, Miloš Minić, împreună cu un tovarăş al său, şi i-a spus că va fi arestat pentru imoralitate publică și întrebuinţarea abuzivă de bani în vânzarea pădurilor mânăstirii, dacă nu vota pentru Ghermano. Poliția secretă susținea că are dovezile tuturor slăbiciunilor sale, având amante în mânăstire, câţiva copii născuți în afara căsătoriei și așa mai departe”[2].
„Părintele Macarie, starețul faimoasei Mânăstiri Dechani, a primit 200.000 dinari (650 dolari) drept plată pentru votul său forțat pentru Ghermano. El s-a întors la mânăstirea sa după alegere și a aruncat banii monahilor săi, spunându-le că ’se simţea ca Iuda’.
Patriarhul Ghermano (1899-1991, patriarh între anii 1958-1990)
Mulți delegați ai electoratului au primit un pix și o hârtie specială pe care urmau să voteze, pentru a demonstra că și-au ținut promisiunea față de agenții Poliției Secrete. [Există două declaraţii sub jurământ făcute de martori]”[3].
Potrivit martorilor aflați în casa patriarhului, acesta avea carnet de partid. Și când a fost acuzat odată că a delapidat o sumă foarte mare de bani și a fost amenințat cu un proces, echivalentul sârb al KGB-ului (UDBA) l-a salvat și au plătit banii pentru el. După aceea, el a fost complet ,,omul lor”[4]. Ziarul belgrădean Telegraf a confirmat recent că Ghermano a fost ales de UDBA[5].
Aşa cum scria arhimandritul Iustin Popovici în 1960: „Dictatura atee a ales până acum doi patriarhi … Și în acest fel a călcat în picioare în mod cinic drepturile sfinte ale Bisericii, şi prin aceasta şi sfintele dogme”[6].
În această perioadă, comuniștii au încercat să distrugă rezistența tuturor episcopilor care li se opuneau. În cele mai multe cazuri au reușit. Au existat însă câteva excepții. De exemplu, „scaunul episcopal din Novi Sad, în care locuia Episcopul Irineu (Tsilits) de Bachka, a devenit ținta ’furiei naționale’ – demonstrații comuniste care aruncau un număr mare de pietre asupra clădirii, cu exclamații teribile. În 1946, într-un sat, în timpul unei litii, când episcopul a ieșit din biserică în veșminte religioase complete, mulțimea comunistă organizată a aruncat o serie de pietre asupra lui. Fiind lovit în ceafă, episcopul Irineu a căzut la pământ. Mulțimea furioasă l-a atacat pe episcop, şi preotul care încerca să-l apere a fost înjunghiat. Grav rănit, acoperit tot de sânge, cu barba smulsă, veșmintele sfâșiate, scuipat și insultat, episcopul Irineu a fost dus la Novi Sad în timpul nopții. Ca urmare a acestor răni grele, și-a petrecut restul vieții în cea mai mare parte în patul său, bolnav.
Mitropolitul Nectarie a fost linșat de comuniști. În august 1953, un grup de aproximativ 150-250 comuniști (inclusiv câteva femei) a sosit pe neașteptate la Mânăstirea Osren. Au intrat cu forța în casa de oaspeți a mânăstirii și, rostind cuvinte teribile, au ajuns la chilia episcopului, unde au început să-l lovească și să-l împingă până când a căzut la pământ. Una dintre femei îl trăgea de barbă. Strigătele de ajutor ale unui episcop bătrân, care avea la acea vreme 75 ani, nu au fost auzite de nimeni. Au continuat să-i rupă rasa, să-l împingă și să-l tortureze. Grav rănit, a trebuit să părăsească Tuzla și să meargă la Belgrad, unde a zăcut în spital câteva luni. Mitropolitul Nectarie era coloana vertebrală a rezistenței împotriva comuniștilor în Biserica Ortodoxă Sârbă. Înainte de alegerea lui Ghermano ca patriarh, președintele Republicii Socialiste Bosnia-
În 1944, mitropolitul Arsenie a fost condamnat în Cetinje de instanța națională la 10 ani şi jumătate de muncă silnică pentru activități antistatale, deoarece nu a îndeplinit diverse cereri făcute de comuniști și pentru că a spus în predicile sale că Biserica Catolică a făcut lucruri foarte rele ortodocșilor. Împreună cu el au fost condamnați 7 preoți bătrâni din Muntenegru. În 1960, din cauza unei boli grave, a fost eliberat la vârsta de 77 ani. Respins de toți, şi-a petrecut ultimele zile din viaţă alături de fiica și ginerele său. A murit, umilit și persecutat de patriarhul Ghermano, pe care l-a blestemat în ultima zi a vieții sale. Până în ultima clipă i-a respins pe comuniști și pe Ghermano. Până și pe patul de moarte, comuniștii i-au cerut să semneze o declarație prin care aproba politica oficială a patriarhului Ghermano. Sub presiunea comuniștilor, înmormântarea sa a avut loc în secret.
Episcopul Vasilie a fost forțat de comuniști să părăsească Banja Luka. La întrebarea sa dacă exista vreun document scris din partea autorităților statului privind interzicerea sa [de a intra] în Banja Luka, comuniștii i-au răspuns: ’Poporul nu dă decizii scrise și nu ia astfel de decizii. Poporul are dreptul să ia astfel de decizii, deoarece el este mai presus de autorități, şi fiecare autoritate provine din popor’. După amenințări constante că va fi linșat, a decis să plece la Belgrad. În drum spre gară, o mulțime de bărbați și femei au alergat după el, strigând: ’Ai vrut să fie scris, iată că este scris, vei primi de la popor, care te așteaptă. Jos cu bărbatul cu barbă ! Jos cu dușmanii poporului și colaboratorii ocupanților !’ Unul din ei a atacat mașina și a început să-L blesteme pe Dumnezeu.
Când episcopul a ajuns cu greu la gară, o masă încă mai mare de oameni îl aștepta acolo. Au început să arunce cu roșii și pietre în el, şi când l-au înconjurat complet au început să-l scuipe, să-l tragă de barbă și să-l lovească în cap și în trup. Poliția a fost prezentă tot timpul, dar nu a reacționat la această violență publică. Un subofițer comunist se apropia mereu de fața lui și spunea: ’Noi suntem materialiști, credem doar în materie și nu în nemurirea sufletului, așa cum învățați voi, preoții. Recunoaşteţi că este lipsit de sens. Ați colaborat cu ocupanții și nu vreți să colaborați cu autoritățile de astăzi. Iată de ce oamenii vă fac să plecaţi. Recunoaşteţi că ați greșit și pocăiți-vă’. A fost atât de grav rănit încât a căzut de două ori la pământ. Atunci ei l-au târât peste linia de cale ferată și i-au rupt vesta şi dulama. În tren, toți pasagerii continuau să-l insulte, şi în timp ce stătea lângă fereastră, aceasta a fost ruptă din exterior. Motivul linșajului era rezistența sa la compromisuri cu autoritățile nelegiuite. Cu toate acestea, el nu a putut rezista până la capăt torturilor comuniste și, sub presiunea UDBA, și-a dat sprijinul pentru ca episcopul Ghermano să candideze la funcția de patriarh.
Episcopul Varnava (Nastić) a fost condamnat în 1948 de un tribunal comunist la 10 ani de muncă silnică pentru ’crima de trădare: el a contribuit la slăbirea economiei și puterii militare a statului, a ajutat bande teroriste, a publicat propagandă inamică și a fost spion pentru anglo-americani’. Și-a ispăşit pedeapsa în închisoarea Zeniţa. Tot timpul a fost în izolare totală într-o celulă întunecată și umedă, în cea mai mare suferință sufletească și trupească. Comuniștii i-au tăiat imediat părul și i-au ras barba pentru a-l umili și a face din el ţinta batjocurilor. L-au pus să facă cele mai grele munci fiindcă știau că era sensibil fizic și cu o sănătate firavă. L-au privat de mâncare şi apă, l-au torturat cu singurătatea și l-au lipsit de informații din cărți sau ziare, fără nici o comunicare cu lumea exterioară, doar pentru a-i frânge moralul și a-l face să se supună poruncilor lor nelegiuite. Ca răspuns la toate aceste torturi, el cânta cântece bisericești în celulă.
Întrucât nici o tortură nu a putut frânge duhul episcopului Varnava, UDBA a plănuit aşa-zisul lui transfer în 1949 și a aranjat un accident rutier prin ciocnirea unei locomotive cu un vagon parcat, încuiat, în care el și alți câțiva prizonieri politici erau legați. Impactul a fost atât de puternic, încât dintr-un vagon plin au supraviețuit doar 11 prizonieri. Episcopul Varnava a fost aruncat pe fereastră în timp ce era legat împreună cu un preot catolic care a murit imediat după ce au căzut. Episcopul Varnava a rămas în viață, dar ambele picioare și o mână erau rupte. Oamenii din gară și din alte trenuri au alergat să ajute, dar poliția a înconjurat vagonul și nu a permis nimănui să se apropie de răniți, iar un polițist a îndreptat chiar o armă automată împotriva oamenilor.
O oră mai târziu, UDBA a venit și i-a dus pe toți răniții la spitalul orașului din apropiere, unde medicii au început imediat să ajute. Brusc, un angajat UDBA s-a întors la spital și le-a ordonat medicilor să nu mai ajute răniții și să-i dea jos de pe mesele de operație. Protestele medicilor nu au fost luate în considerare. Episcopul Varnava se afla în acel moment pe masa de operație cu o gaură în călcâi unde urma să fie introdusă o tijă metalică pentru a-i ajuta piciorul rupt să se vindece. Toți răniții au fost puși într-un camion al armatei pe scânduri de lemn și au fost conduși cu o viteză îngrozitoare pe drumuri foarte proaste, astfel încât doi dintre ei au murit în timpul călătoriei.
În 1960, după mai multe transferuri dintr-o închisoare în alta, unde el a devenit extrem de bolnav, mult-pătimitorul episcop Varnava a ajuns la sfârșitul perioadei de detenţie. În acel moment, el a depus o cerere către Sinodul Bisericii Ortodoxe Sârbe să fie reactivat. Patriarhul Ghermano nu a prezentat pledoaria sa în fața Sinodului, ci i-a transmis un mesaj: ’Este necesar ca mai întâi să vă reglementați relația cu autoritățile’, ceea ce însemna practic că trebuia să dea o declarație de loialitate față de regimul comunist. Din acel moment, UDBA a început să facă din nou presiuni asupra lui. Șeful secției religioase a UDBA, Milan Velić i-a trimis o scrisoare semnată de circa 10 ierarhi care-i recomandau să semneze declarația de loialitate față de autorități și să ceară Sfântului Sinod să-l retragă. Velić i-a adus textul pregătit al declarației sale, un document foarte viclean întocmit de episcopul Visarion Kostić în care, printre altele, i se cerea să laude regimul lui Tito, să fie una cu poziția oficială a Bisericii și să se îngrădească de activitatea emigrației. Când s-a opus cu vehemență, ofițerul UDBA i-a spus: ’Asta înseamnă că îl condamnaţi pe patriarhul Ghermano și pe ceilalți episcopi care au dat deja astfel de declarații’. Episcopul Varnava a spus: ’Fiecare va răspunde înaintea Judecății de Apoi pentru faptele sale de pe pământ’. Atunci, ofițerul UDBA a spus: ’Credeţi că patriarhul Ghermano va răspunde înaintea Judecății de Apoi ?’ Episcopul Varnava a răspuns: ’Primul şi cel mai greu !’
Episcopul Varnava (1914-1964). Pe 15 mai 2005, el a fost canonizat de Biserica Ortodoxă Sârbă, cu zi de prăznuire 30 octombrie, ziua adormirii sale
Când patriarhul Vichentie a mers la Moscova și a depus flori la mormântul lui Lenin, episcopul Varnava, sub semnătura sa completă din închisoare, a trimis o scrisoare în care spunea: ’În numele cui ați mers, pe cine ați reprezentat și cine v-a autorizat să puneți florile pe mormântul lui Lenin ? Din acea coroană pe care ați depus-o pe mormântul lui Lenin, luați o frunză în numele preoțimii sârbe, o frunză în numele episcopilor sârbi, o frunză în numele poporului sârb, iar celelalte șase frunze vă vor reprezenta pe dvs. și pe membrii delegației dvs.’. Din cauza acestei scrisori, Sinodul Episcopal s-a întrunit și l-a declarat iresponsabil și irațional. Atunci au început adevăratele sale chinuri duhovniceşti, deoarece frații săi ierarhi i-au devenit dușmani. Notoriul episcop Visarion a condus acțiunea sistematică împotriva episcopului Varnava, care obișnuia adeseori să spună: ’A fi închis de comuniști a fost dulce pentru mine, dar acum nu comuniștii sunt cei care mă persecută, ci frații mei episcopi’. Singur și înconjurat de zidul de fier al poliției comuniste, episcopul Varnava a murit în circumstanțe inexplicabile.
În timpul hirotonirii sale, de praznicul Schimbării la Față a Domnului din 1947, în Biserica Saborna din Belgrad, nou-hirotonitul episcop Varnava a rostit următoarele cuvinte profetice: ’Când Domnul nostru Iisus Hristos i-a trimis pe apostolii Săi în lume, le-a pus înainte jertfa ca program și cale a vieților lor. Și doar disponibilitatea pentru jertfa apostolică i-a făcut pe pescarii galileeni să primească cinstea apostolică. Cinste înaltă în Biserica lui Hristos înseamnă jertfă înaltă. Sfântul Sinod Episcopal, călăuzit de Sfântul Duh, m-a ales pe mine nevrednicul ca episcop al Bisericii lui Hristos. Prin această alegere, ei m-au condamnat la jertfa Golgotei lui Hristos. Și condamnându-mă la cea mai înaltă jertfă, mi-au dat cea mai înaltă cinste care poate fi dată unui muritor. Tot ce pot spune este că voi urca cu bucurie pe Golgota mea și nu voi schimba niciodată această cinste pe nici o alta de sub soarele Domnului.
Poziția episcopului este o jertfă pe Golgota, fiindcă slujirea episcopului este slujire apostolică, şi apostolilor Domnul le-a spus: Paharul pre care eu voiu bea, cu adevărat îl veţi bea, şi cu botezul cu care eu mă botez, vă veţi boteza (Marcu 10, 39). Și paharul pe care l-a băut Domnul nostru și botezul cu care a fost botezat, ce altceva ar putea fi decât paharul de pe Golgota și botezul cu sânge în Însuși Sângele Său ? … Iată de ce, deși cunosc slăbiciunile sufletului, nu-mi este teamă că piciorul meu se va sfărâma pe drumul Golgotei presărat cu spini pe care îl încep astăzi. Chiar dacă ar vrea să se sfărâme, lumina și căldura nenumăratelor exemple de eroi ai lui Hristos îi vor reda fermitatea și puterea’.
Această predică a episcopului Varnava s-a împlinit pe deplin prin slujirea sa ierarhică mult-pătimitoare şi lupta pentru apărarea libertății Bisericii”[7].
[1] Un timp pentru a alege, Libertyville, Indiana: Eparhia Ortodoxă Sârbă Liberă, 1981, p. 10.
[2] Vladimir Moss, Cronica unei mari lupte: Istoria Bisericii Ortodoxe în secolul XX (Letopis Velike Bitke: Istorija pravoslavne crkve u XX veka), Belgrad, 2007, p. 395.
[3] Un timp pentru a alege, p. 11.
[4] Comunicare personală, M. Atavina.
[5] 13 iunie 2015, http://www.telegraf.rs/vesti/1111926-dobrica-cosic-krcun-i-udba-izabrali-su-germana-za-patrijarha-foto.
[6] Iustin Popovici, „Adevărul despre Biserica Ortodoxă Sârbă din Iugoslavia comunistă”, publicat în limba rusă în Vestitorul Eparhiei Germane a Bisericii Ortodoxe Ruse din Diaspora (Vestnik Germanskoj Eparkhii Russkoj Pravoslavnoj Tserkvi za Granitsei), numerele 2 şi 3, 1992.
[7] Vladimir Moss, Cronica unei mari lupte, p. 345-350.
