Genocidul grecilor din Imperiul Otoman, 1913-1923 (II)
de Vasileios Th. Meichanetsidis
Condițiile pentru apariția intenției de genocid împotriva grecilor otomani
Millet-ul grec în Asia Mică și Tracia de Est în ajunul distrugerii lor
Grecii otomani erau din millet-ul roman (Rum-i Millet)[1]. Ei erau structurați în comunități (kοινότηται, chinotite) plasate sub autoritatea religioasă şi politică supremă a patriarhului ecumenic de Constantinopol (Istanbul[2]), care era recunoscut de autoritățile otomane drept conducător al millet-ului (Rum milletbaşi sau Rumbaşi[3]) și îi erau acordate anumite „privilegii”[4]. Acest millet, care includea de asemenea sârbi, bulgari, albanezi ortodocși și alții, era cel mai probabil cea mai populată comunitate non-musulmană din imperiu.
Imperiul Otoman, 1683
Deși datele demografice care acoperă cea mai mare parte a istoriei otomane nu sunt precise, se pot face unele estimări. În ajunul primului război mondial, populația greacă otomană din Asia Mică (adică, Anatolia) şi Tracia de Est (Trakya) număra în jur de 2 milioane: circa 1,7 milioane în Asia Mică şi 270.000 în Tracia de Est[5]. Dar așa cum subliniază Jovan Cvijić, în recensămintele otomane,
,,Locuitorii de sex feminin sunt consideraţi a fi de mică importanță, şi numărul lor nu este dat cu exactitate, fiind fără îndoială mult mai mare în realitate. Numărul locuitorilor de sex masculin este de asemenea mult mai mic decât în realitate. Municipalitățile plătesc o taxă militară în funcție de numărul locuitorilor de sex masculin, şi de aceea fiecare prefect creştin face tot posibilul pentru a falsifica numărul real din statisticile turcești. Cât despre Nufuz Memuri[6] care controlau problema, erau leneși și inconștienți și adeseori se lăsau mituiţi pentru a consimţi să noteze un număr minim de bărbați locuitori. Prin urmare, nufus defteri[7] și salname-urile[8] declară întotdeauna un număr mai mic (în special de creștini) în orașe decât sunt în realitate”[9].
Chiar Justin McCarthy recunoaște că „otomanii i-au supraevaluat de asemenea pe musulmani în statisticile oficiale și i-au subevaluat pe creștini”[10].
Dominația educațională, culturală și economică a grecilor otomani
Alături de armenii otomani, grecii erau mult mai educați decât alte comunități și cu mult mai educați decât stăpânii lor turci otomani[11]. Cu alte cuvinte, grecii otomani au menținut de departe cel mai mare număr de școli dintre non-musulmani[12]. Acest fapt, combinat cu însemnătatea internațională a limbii greceşti, care a devenit lingua franca a unei mari părți a burgheziei negustoreşti balcanice, a condus la o predominanţă crescândă a grecilor în economia imperiului[13]. De asemenea, ei erau bine reprezentaţi în toate profesiile. În 1912, grecii constituiau 52% dintre medici (armeni 17%, turci 10%), 52% dintre arhitecți (armeni 34%, turci 5%), 49% dintre farmaciști (armeni 25%, turci 11%), 37% dintre ingineri (armeni 11%, turci 2%) și 29% dintre avocați (armeni 21%, turci 38%)[14].
Şcoală grecească din regiunea Cappadocia, Asia Mică. Fotografie făcută în jurul anului 1920, probabil în perioada războiului greco-turc din 1919-1922. Băieţii se îmbrăcau asemănător cu băieţii din Grecia. Mulţi poartă pantaloni până la genunchi, unii poartă costume de marinar
Familie greacă din Asia Mică, începutul secolului XX. Îmbrăcămintea este asemănătoare cu cea care se purta într-un sat turcesc
Declinul economic al populațiilor musulmane dominante ale imperiului a fost evident pentru martorii oculari și călătorii contemporani[15]. W.M. Ramsey, autorul câtorva lucrări bazate pe călătoriile sale prin Asia Mică la sfârșitul secolului al XIX-lea, subliniază puterea economică greacă împreună cu declinul „elementului oriental”:
,,Elementul oriental nu se retrage, nici nu emigrează; nu este alungat cu forța; se stinge în aceste părți printr-o decădere lentă, dar sigură; poți spune doar că aici au fost oamenii, şi aproape au încetat să mai fie. Pe măsură ce calea ferată merge în interior[ul ţării], elementul grec merge odată cu ea şi chiar înaintea ei. Comerțul este de la început aproape în întregime în mâinile lor. Până și acolo unde capitalul este străin, lucrarea practică este într-o mare măsură condusă de greci”[16].
Într-una dintre scrierile sale anterioare, Ramsey afirmă că elementul grecesc „înlocuia elementul oriental pe coasta Mării Egee” și cel din urmă „dispărea de pe coastă printr-o decădere lentă, dar sigură”[17].
Într-un articol intitulat „Situația turcă de cineva născut în Turcia” apărut în American Monthly Review of Reviews, se afirmă:
,,Socotelile trezoreriei turcești au fost întotdeauna ținute de greci și armeni. Dacă un turc deține pământ, un creștin ţine registrul arendaşilor lui. Dacă are o afacere, funcţionarii creştini i-o administrează. Dacă deţine mine sau lucrează zăcământul mai bogat de extorcare oficială, un inginer sau funcţionar creștin îi gestionează și îi manipulează socotelile. O astfel de prosperitate precum a existat în cei 20 ani de domnie a lui Abdul Hamid, care părea înfloritoare, a ajuns la creștini”[18].
Dezvoltarea şi puterea economică a grecilor mergeau mână în mână cu dezvoltarea naționalismului politic și economic printre stăpânii turci musulmani, predominanţi ai imperiului. Aşa cum subliniază M. Șükrü Hanioğlu, după Congresul Tinerilor Turci din 1902, „s-a dezvoltat un accent mai puternic pe naționalism”[19]. Într-un raport din 1927, Mehmet Turgut, secretar general al Camerei de Comerț din Izmir (Smirna), subliniază condițiile care au dus la eliminarea grecilor și armenilor:
,,Noi ştim cu toții că reducerea populației unei țări nu este o acțiune corespunzătoare principiilor economiei şi practicilor de viață. Însă, expulzarea grecilor și armenilor a fost o necesitate. Ei au trădat țara de care au beneficiat și în care au trăit într-o abundență și fericire absolute. Erau departe de a fi elemente eficiente și muncitoare ale Turciei. Aceste două națiuni au rămas ca o fistulă în însăși existența Republicii Turciei și națiunii turce. Noi am curățat și am scăpat de această parte malefică a trupului nostru printr-o operație reușită. Această operație nu a creat nici măcar cea mai mică traumă în trupul turc”[20].
Mai mult, grecii și alți creștini indigeni, dezvoltând identităţi etno-religioase ferme în antichitate, s-au dovedit a fi rezistente la asimilare. Mehmed Talât Pașa (1874–1921), creierul genocidului, a recunoscut acest lucru: „Sentimentele ghiaurilor [adică, necredincioşi, non-musulmani] înșiși, care se opun cu încăpățânare oricărei încercări de a-i otomaniza, prezintă o barieră impenetrabilă … Noi am făcut încercări nereuşite de a-l converti pe ghiaur într-un osmanli[21] loial şi toate aceste eforturi trebuie să înceteze în mod inevitabil”[22].
Concepțiile turcești despre greci, ura tradițională, antipatia religioasă și invidia socială şi culturală
Ca urmare a existenței unui stat național elen, Regatul Elenilor, cetățenii otomani de religie ortodoxă greacă erau în general văzuți ca protejați și agenți ai acelui stat. Naționaliștii turci îi percepeau pe grecii otomani mai mult ca agenți ai Greciei lucrând neîncetat pentru expansiunea acelei țări decât ca cetățeni otomani[23].
Potrivit lui Halil Menteșe (m. 1935), președintele parlamentului otoman, Talât i-a spus în timpul unei întâlniri că „se pregătea să curețe țara de elemente trădătoare”[24]. Sloganul politic al Tinerilor Turci era „Turcia pentru turci”. Henry Morgenthau a făcut observații asemănătoare:
,,Grecii, exact ca armenii, au fost acuzați de neloialitate față de guvernul otoman; turcii i-au acuzat că furnizează provizii submarinelor engleze din [Marea] Marmara și de asemenea că acționează ca spioni. Turcii au declarat şi că grecii nu erau loiali guvernului otoman și că așteptau cu nerăbdare ziua în care grecii din Turcia aveau să devină parte a Greciei … Turcii, ca în cazul armenilor, au profitat de aceasta ca de o scuză pentru un atac violent asupra întregului neam”[25].
Unul dintre liderii faimoasei Organizații Speciale, Eşref Kuşçubaşı, care era de asemenea liderul Comitetului Revoluției Otomane din Anatolia, scria despre Smirna (Izmir): ,,A vorbi despre ‘necredinciosul Izmir’ nu era doar o metaforă: noi nu eram acolo cu adevărat domni şi stăpâni, nici măcar paznici … Deoarece totul era despre cum să scăpăm ţara de tumorile interne, atenţia naţională s-a îndreptat către Izmir”[26]. Această percepție populară a grecilor otomani ca ,,tumori interne” – aşa cum au spus şi alţi membri ai liniei dure a Tinerilor Turci – este probabil să fi furnizat fundalul ideologic și justificarea genocidului.
La percepțiile de mai sus ar trebui adăugată ura etnică turcească tradițională împotriva comunităților non-turceşti. Aşa cum spunea Carl Ellis Wandel (1871-1940), ministru danez în Constantinopol (1914-1925), „ura înnăscută pe care turcii au nutrit-o din cele mai vechi timpuri împotriva grecilor, ceva ce ei în timp de pace doar ascund într-o oarecare măsură din raţiuni politice, va izbucni cu siguranță și în ziua în care este declarată stare de război între cele două ţări”[27]. În timpul primului război mondial și războiului greco-turc din 1919-1922 care a urmat, această ură a izbucnit, și cu consecințe fatale. Annie C. Marshall, un observator contemporan al Imperiului Otoman, relata: „Se spune că Rahmy Bey îi urăște pe greci. Este originar din Salonic [Thessalonic], şi antipatia sa datează din vremea în care orașul a fost predat Greciei. Grecii din provincia Aidin au fost persecutați amarnic, şi mai mult de o jumătate de milion au fost ucişi, şi proprietățile lor confiscate”[28]. George Horton (1859-1942), consulul SUA în Smirna, a făcut observaţii asemănătoare cu privire la rolul unei astfel de uri în desfășurarea procesului genocidal:
,,Dar grecii, pentru care exista o ură mai profundă [decât pentru armeni], erau păstraţi pentru o moarte mai lentă şi pe îndelete. Puţinii care s-au întors spun istorisiri teribile. Unii erau împuşcaţi sau ucişi unul după altul în grupuri. Toţi erau înfometaţi şi mii dintre ei au murit din cauza bolii, oboselii şi expunerii la intemperii. Rapoarte autentice ale angajaţilor în asistenţa americană vorbesc despre mici grupuri aflate adânc în interiorul ţării care mureau cu miile”[29].
Mână în mână cu această ură înnăscută mergea antipatia religioasă tradițională și fanatismul musulmanilor împotriva necredicionşilor creștini. Harry Stuermer (Stürmer), fost corespondent al periodicului Kölnische Zeitung în Constantinopol (1915-1916), oferă o descriere a fanatismului lor religios și antipatiei muhajirun-ilor față de creștini în general și greci în special:
,,Cu toate acestea, marele neajuns al muhajirun-ilor este instabilitatea lor, lenea lor și dragostea de a hoinări, frivolitatea și fanatismul lor extraordinar. Ca musulmani credincioși care urmează standardul padişahului lor [adică, al sultanului] şi părăsind părțile țării care căzuseră sub stăpânire creștină, ei păreau să creadă că erau îndreptăţiţi să se poarte ca nişte copii răsfățați față de populația indigenă. Îi tratau cu dispreţ crunt, erau aroganți, şi dacă noii lor vecini erau greci sau armeni erau înclinați să folosească forța, o metodă care a fost întotdeauna posibilă deoarece guvernul nu le-a luat armele de foc și se știa chiar că le-au împărțit pentru a stârni tulburare. S-a întâmplat de mai multe ori că muhajirun-ii şi-au încrucişat săbiile chiar cu turcii anatolieni care trăiesc pașnic în propriile sate. Ne putem imagina lesne atunci cu cât mai mult au avut de suferit ghiaurii eretici („câini creștini”, „oameni necurați”) din mâinile lor”[30].
La toate cele de mai sus trebuie adăugată invidia socială, economică și culturală față de grecii creştini şi europeni din punct de vedere cultural. Potrivit publicației Christian Science Monitor, turcii simţeau că trebuie să extermine minorităţile lor creştine din cauza superiorităţii creştine în ce priveşte hărnicia şi a sentimentelor turceşti de gelozie şi inferioritate care decurg din aceasta. Cotidianul scria:
,,Rezultatul a fost sporirea sentimentelor de teamă şi gelozie în minţile turcilor care în ultimii ani îi aduseseră la disperare. Ei cred că nu pot concura cu supuşii lor creștini în artele păcii și că creștinii și în special grecii sunt prea harnici și prea bine educați ca rivali. Prin urmare, din când în când, ei s-au străduit să corecteze balanţa prin expulzare și masacru. Aceasta a fost poziția generațiilor trecute în Turcia și va fi din nou dacă marile puteri sunt îndeajuns de nepăsătoare și neînțelepte pentru a încerca să perpetueze proasta guvernare turcă asupra creștinilor”[31].
Falih Rıfkı Atay (1894-1971), autor, jurnalist și politician ittihadist[32] şi mai târziu kemalist, descriind holocaustul din Smirna [Izmir], oferă o imagine a acestei invidii, amestecată cu un profund sentiment de inferioritate culturală:
Smirna, înainte de 1922, cu Biserica ortodoxă Sfânta Fotini în stânga, în mijloc vechea Şcoală Evangeliki şi în dreapta Biserica Sfântul Gheorghe
Smirna la puţin timp după 1922
,,De ce ardeam din temelii Izmirul ? Ne temeam noi că dacă conacurile, hotelurile şi tavernele de pe malul apei rămân la locul lor, nu vom putea niciodată să scăpăm de minorităţi ? Când armenii au fost deportați în primul război mondial, noi am ars din temelii toate cartierele şi vecinătăţile locuibile din orașele anatoliene cu aceeași frică. Aceasta nu provine doar dintr-un impuls de distrugere. Există de asemenea un sentiment de inferioritate în ea. Era ca și cum orice loc care semăna cu Europa era menit să rămână creştin și străin și să ne fie refuzat”[33].
Lăcomia a jucat de asemenea un rol semnificativ în procesul de radicalizare. Stuermer relatează o anecdotă revelatoare despre „duhul predominant al lăcomiei” în rândul elitelor turce dintr-o discuție pe care a avut-o cu un membru al Comitetului pentru Uniune și Progres în Constantinopol:
,,Aș dori doar să dau un mic exemplu al urii fanatice care există până și în cercurile oficiale înalte împotriva elementului non-turc din această țară de neamuri amestecate. Următoarea anecdotă va oferi o idee suficient de clară despre duhul predominant al fanatismului și lăcomiei. Căutam odată o casă în Pera şi nu găseam nimic potrivit. Am abordat un membru al Comitetului și el a spus cu o seriozitate solemnă: „O, așteptați doar câteva săptămâni. Noi sperăm cu toţii că Grecia ne va declara război în curând, şi atunci toți grecii vor fi tratați ca armenii. Vă pot lăsa să aveţi cea mai frumoasă vilă de pe Bosfor. Dar atunci – a adăugat el cu ochii scăpărându-i – nu vom fi atât de proști încât să-i alungăm pur și simplu. Acești câini greci vor avea plăcerea de a ne vedea luându-le totul – totul – şi constrângându-i să-şi cedeze propriile proprietăţi prin contract oficial”[34].
Traducere: Catacombele Ortodoxiei
[1] N.tr.: Mai corect ar fi romeu. Locuitorii capitalei Imperiului Bizantin se numeau pe ei înşişi romei. Fiindcă, odată cu mutarea capitalei imperiului de la Roma la Constantinopol în vremea Sfântului Împărat Constantin cel Mare, o mare parte din curtea imperială romană, ca şi mulţi alţi romani, a venit să locuiască în această din urmă metropolă. Ei îşi spuneau romei, adică locuitori ai urbei. Bizantinologii folosesc astăzi termenul de ‘romei’ pentru a-i desemna pe bizantini.
[2] Istanbul a fost adoptat oficial ca unic nume al orașului în 1930.
[3] Manuil Ghedeon, ,,Titlurile și onorurile seculare ale patriarhului Constantinopolului”, Ἐκκλησιαστικὴ Ἀλήθεια (Adevărul Bisericesc), 20 (1900), p. 86-88, 137-140.
[4] După cucerirea Constantinopolului în 1453, sultanul Mehmet al II-lea Cuceritorul a emis un decret imperial care acorda unele privilegii patriarhului ecumenic și îl recunoștea pe patriarhul ecumenic Ghenadie II Scholarios ca milletbaşi. Aceste privilegii au fost modificate de-a lungul istoriei otomane și au fost reunite mai târziu de sultanul Abdülmecit I în Edictul de Reformă Imperială (Islâhat Fermânı/Islâhat Hatt-ı Hümâyûn-u) din 18 februarie 1856. Elçin Macar, Patriarhia Rum din Istanbul în era republicană, ediţia a doua, Istanbul: İletişim Yayınları, 2004, p. 38-61.
[5] Aceste cifre provin din recensământul populației din 1910 al autorităților otomane și din recensământul populaţiei săvârşit de Patriarhia Ecumenică în 1912. Recensământul din 1912 nu i-a inclus pe grecii otomani din sudul și estul Asiei Mici (adică, Adana, Iskenderun și Erzerum), care – fie elenofoni, fie arabofoni – aparțineau comunității Patriarhiei Ortodoxe Greceşti a Antiohiei.
[6] N.tr.: Funcţionari otomani responsabili cu recensământul populaţiei.
[7] N.tr.: Registrul de evidenţă a populaţiei.
[8] N.tr.: Anuarele oficiale otomane publicate între anii 1847-1922, care servesc drept documente vitale pentru administrația, societatea și economia imperiului. Ele ofereau detalii privind personalul guvernamental, instituțiile și statisticile provinciale, ceea ce le face surse primare cruciale pentru istoria secolului al XIX-lea.
[9] Jovan Cvijić, Observaţii despre etnografia slavilor macedoneni, Londra, 1906, p. 36.
D. Dakin subliniază că ,,turcii nu aveau un recensământ comparabil cu cel din țările occidentale, dar pentru scopuri militare și fiscale au întocmit cifre bazate pe nufus defteri, sau cărți în care funcţionarii înregistrau nașterile și decesele. Ei recunoşteau cele 4 millet-uri: greci, bulgari, romano-catolici şi evrei. Asemenea listelor eparhiale făcute de preot, cifrele turcești erau inexacte. Nu se făcea nici o distincție între sârbi și bulgari. Cifrele compilate în alt mod erau opera propagandiștilor și descriu mai degrabă idealuri decât fapte reale”. D. Dakin, Lupta grecilor în Macedonia 1897–1913, Salonic: Institutul pentru Studii Balcanice, 1966, p. 199.
[10] Justin McCarthy, Musulmani şi minorităţi: Populaţia Anatoliei otomane şi sfârşitul imperiului, New York: New York UP, 1983, p. 58.
[11] În 1861 existau 571 școli primare și 94 școli secundare pentru creștinii otomani, cu un total de circa 140.000 elevi, o cifră care a depășit cu mult numărul copiilor musulmani din aceeași perioadă. George N. Shirinian, ed., Catastrofa Asiei Mici şi genocidul grecilor otomani: eseuri despre Asia Mică, Pont şi Tracia de Est, 1912-1923, Bloomingdale, Illinois: Asia Minor and Pontos Hellenic Research Center, 2012, introducere, p. 13.
[12] Stanford J. Shaw și Ezel Kural Shaw, Istoria Imperiului Otoman și a Turciei moderne, vol. II, Reformă, Revoluție și Republică: Ascensiunea Turciei moderne, 1808-1975, Cambridge: Cambridge UP, 1977, p. 250.
[13] Richard Clogg, ,,Millet-ul grec în Imperiul Otoman”, în Creştini şi evrei în Imperiul Otoman, vol. I, ed. Benjamin Braude şi Bernard Lewis, New York: Holmes & Meier, 1982, p. 188.
[14] O.G. Indzhikian, Burghezia Imperiului Otoman, Erevan: Izd-vo Arm.SSR, 1977, p. 214.
[15] A se vedea W.M. Ramsey, Geografia istorică a Asiei Mici, Amsterdam: Adolf M. Hakkert, 1890; W.M. Ramsey, Impresii despre Turcia în timpul rătăcirilor de 12 ani, Londra: Hodder și Stoughton, 1897.
[16] W.M. Ramsey, Impresii, p. 131.
[17] W.M. Ramsey, Geografia istorică, p. 25.
[18] „Situația turcă de cineva născut în Turcia”, American Monthly Review of Reviews 25, 2 (1902), p. 182-191, 186-188.
[19] M. Şükrü Hanioğlu, Tinerii Turci în opoziție, New York: Oxford UP, 1995, p. 216. A se vedea de asemenea M. Șükrü Hanioğlu, Pregătiri pentru o revoluție: Tinerii Turci, 1902-1908, New York: Oxford UP, 2001.
[20] Aytek Sonar Alpan, Impactul economic al schimbului de populație greco-turc din 1923 asupra Turciei, teză de master, Middle East Technical University, 2008, p. 106.
[21] N.tr.: Adică, otoman.
[22] Citat în Bernard Lewis, Apariţia Turciei Moderne, ediţia a doua, Oxford: Oxford UP, 1968, p.218.
[23] Această percepție pare să fi supraviețuit până în zilele noastre. Aşa cum susține Fatma Müge Göçek, „Politica externă turcă predominantă de respingere faţă de Grecia se bazează pe o suspiciune că încă de la începuturile sale, Grecia – inspirată de Megali Idea unei Grecii mai mari care să includă fostele teritorii ale Imperiului Bizantin – a urmărit o politică de expansiune teritorială constantă împotriva Turciei”. Fatma Müge Göçek, „Printr-o oglindă întunecată: Consecințele unui trecut politizat în Turcia contemporană”, Annals of the American Academy of Political and Social Science 617 (2008), p 88-106, 99.
[24] Halil Menteşe, Memoriile lui Halil Menteşe, președintele Camerei Otomane a Deputaților, Istanbul: Hürriyet Vakfı Yayınları, 1986, p. 16.
[25] Henry Morgenthau, Istoria ambasadorului Morgenthau, p. 324-325.
[26] Citat în Hans-Lukas Kieser și Dominik Schaller, ,,Genocid în spațiul istoric 1895-1945”, în Genocidul armean și Shoah-ul, ed. Hans-Lukas Kieser și Dominik Schaller, Zürich: Chronos Verlag, 2002, p. 11-80, 20.
[27] Udenrigsministeriet, 2–0355, „Konstantinopel/Istanbul, diplomatisk repræsentation”, „Kopibog 1914-1921, 1916 03 06-1919 09 22”, nr. 137, 7/7 1917, citat în Tessa Hofmann, Matthias Bjørnlund, Vasileios Meichanetsidis, Genocidul grecilor otomani: Studii privind campania susţinută de stat de exterminare a creştinilor din Asia Mică (1912-1922) şi consecinţele ei: Istorie, lege, amintire, ed. Tessa Hofmann, Matthias Bjørnlund, Vasileios Meichanetsidis, New York: Aristide D. Caratzas, 2011, în Matthias Bjørnlund, ,,Surse daneze privind nimicirea grecilor otomani, 1914-1916”, p. 177.
[28] Annie C. Marshall, „Impresii despre Smirna în timp de război”, Contemporary Review 115 (1919), p. 328-336, 330.
[29] NENOROCIREA ASIEI. O relatare a exterminării sistematice a populaţiilor creştine de către musulmani şi a vinovăţiei anumitor mari puteri; Adevărata istorie a arderii din temelii a oraşului Smirna, de George Horton, vreme de 30 ani consul şi consul general al SUA în Orientul Apropiat, subcapitolul Alte amănunte aflate după tragedie.
[30] Harry Stuermer, Doi ani de război în Constantinopol: Schițe ale eticii şi politicii germanilor şi tinerilor turci, trad. E. Allen și Harry Stuermer, New York: George H. Doran, 1917, p. 168-169.
[31] William Pember Reeves, „Guvernarea turcă asupra popoarelor creștine”, Christian Science Monitor, 1 februarie 1919.
[32] N.tr.: Ittihadismul a fost ideologia Comitetului pentru Uniune şi Progres, care a întreprins Revoluţia Tinerilor Turci în 1908 şi a condus Imperiul Otoman între anii 1913-1918.
[33] Geoffrey Lewis, Atatürk pe care l-am cunoscut: o traducere prescurtată a scrierii Çankaya a lui F.R. Atay, Istanbul: Yapi ve Kredi Bankasi, 1981, p. 180.
[34] Harry Stuermer, Doi ani de război în Constantinopol, p. 183-184.
