NICEEA 2025
Va depune Papa Leon o coroană de flori la mormântul lui Kemal Ataturk ?
de dr. Vasileios Th. Meichanetsidis[1]
Helleniscope, 20 noiembrie 2025
Nu vă amăgiți, Dumnezeu nu se batjocoreşte;
că ce va semăna omul, aceea va și secera
(Galateni 6, 7)
La sfârșitul acestei luni, noul pontif roman, Papa Leon al XIV-lea va călători în Turcia pentru a lua parte alături de patriarhul ecumenic – arhiepiscopul Constantinopolului-Noua Romă, Bartolomeu – la aniversarea a 1.700 ani de la Primul Sinod Ecumenic de la Niceea. Acest sinod, convocat în 325 de împăratul Constantin cel Mare, a fost unul din momentele definitorii din istoria creștinismului. Tradiția spune că împăratul Constantin a fost încurajat în această mare inițiativă de mama sa, Sfânta Elena, împărăteasa creștină devotată, care provenea din Drepanon[2], Bitinia, chiar regiunea în care se află orașul Niceea.
Pentru cei care poate nu știu – ceea ce este de înţeles, de vreme ce noi trăim acum în vremuri profund seculare – Primul Sinod de la Niceea ocupă un loc central atât în istoria Bisericii, cât și în cea a lumii. El este faimos din multe motive legitime, dar mai presus de toate pentru definirea temeliei scripturistice a credinţei creștine cu privire la dumnezeirea lui Iisus Hristos. Sinodul a respins învățăturile arienilor – un grup heterodox care nega că firea dumnezeiască a lui Hristos a rămas pe deplin intactă chiar după Întruparea Sa.
Niceea a fost doar începutul. Acest prim sinod a fost urmat de încă șase sinoade ecumenice, toate convocate în Constantinopol și Asia Mică. Timp de secole, această regiune a servit drept unul dintre marile centre teologice, culturale și spirituale ale lumii creștine timpurii – cu adevărat o ,,matrix Ecclesiae”, un loc de naștere al Bisericii.
Asia Mică a fost odinioară ţinutul cel mai profund creștin al lumii greco-romane. Timp de aproape 2.000 ani a fost casă pentru apostoli, sfinți, sinoade, mânăstiri și comunități creștine înfloritoare.
Toate acestea s-au schimbat după ce turcii otomani musulmani au cucerit regiunea. Printr-un proces îndelungat și adeseori brutal – ceea ce mulți istorici descriu drept un jihad islamic susținut – Asia Mică a fost transformată treptat, din secolul XI până în secolul XX, într-un teritoriu predominant musulman.
Această transformare nu a fost accidentală. Ea s-a desfășurat printr-o gamă largă de metode:
» masacre recurente ale populațiilor creștine,
» înrobirea și comerțul cu robi pe scară largă al captivilor creștini (cu secole înainte de comerțul colonial cu sclavi),
»: justify;”>» impozitarea non-musulmanilor cu taxe mari și umilințe zilnice de multe feluri,
» valuri de deportări, și
» în final, genocidul direct – exterminarea sistematică a armenilor, asirienilor/arameilor și grecilor rămași la începutul secolului al XX-lea.
Această distrugere sistematică a societăților creștine antice a avut loc în ceea ce mulți istorici descriu acum drept „secolul genocidului”, modelat de ideologii seculare violente: fascism, nazism și comunism. La rădăcinile lor se află kemalismul[3], un etno-naționalism extrem care a devenit, în multe privințe, ideologia mamă a naționalismului genocidal modern.
Pentru a înțelege adevărata dimensiune a acestui proces de distrugere adeseori inimaginabil, care a durat secole, este necesar să aruncăm o privire doar asupra câtorva cifre. În secolul al XI-lea, când turcii musulmani au intrat pentru prima oară în Asia Mică și au obținut victoria în bătălia de la Manzikert (1071), regiunea era patria a circa 13 milioane de creștini bizantini. După aproape 9 veacuri de dominație islamică otomană, abia un milion de suflete mai vieţuiau aici la începutul secolului XX. Și nici măcar acestei ultime rămășițe nu i s-a permis să rămână în propria patrie milenară. În 1922-1923, în timpul efortului final de a crea o „Turcie pentru turci”, așa cum fusese imaginată de Tinerii Turci şi ulterior împlinită de kemalişti, această populaţie rămasă a fost expulzată în Grecia – una dintre cele mai brutale expulzări de populație din istoria modernă.
În acest proces îndelungat îndreptat împotriva populației creștine răsăritene, turcii musulmani nu au acționat singuri.
În câteva momente cheie, ei au fost ajutaţi în mod paradoxal și necreștinesc – direct sau indirect – de puterile creștine apusene. Voi aminti doar trei exemple.
În primul rând, în 1204, cruciații latini – care ajutau chipurile Bizanţul să se apere împotriva jihadului musulman în expansiune – au dat o lovitură catastrofală. În loc să apere Constantinopolul, ei l-au capturat și l-au prădat în timpul celei de-a patra cruciade, și au împărțit teritoriile între ei, slăbind fatal Imperiul Bizantin. Când Constantinopolul s-a confruntat cu atacul otoman final în 1453, din nou, Apusul nu a reușit să-l sprijine, şi oraşul împărătesc a căzut în mâinile turcilor otomani. Timp de mai mult de 4 veacuri după aceea, populațiile creștine din regiune au trăit subjugate până când grecii, ridicându-se iar și iar, și-au câștigat în cele din urmă independența prin revoluția pe viață și pe moarte din anii ’1820, anunţând în anii ce aveau să vină dezintegrarea treptată a Imperiului Otoman odinioară puternic.
În al doilea rând, în secolul XIX, marile puteri europene au intervenit în mod repetat pentru a salva Imperiul Otoman de la a se prăbuşi – de cel puţin 5 ori – fie prin implozie, fie din cauza amenințărilor externe. Aceste intervenții au prelungit viața imperiului mult timp după ce acesta ar fi putut altfel să se prăbușească.
În al treilea rând, în secolul XX, Franța și Italia, alături de Marea Britanie și chiar SUA şi bineînțeles URSS, au ales să sprijine crearea unui nou stat naționalist turc sub conducerea lui Mustafa Kemal Ataturk. Acest stat a fost clădit fără comunitățile sale creștine istorice, care au fost masacrate sau expulzate. Până și numărul de 120.000 greci protejați legal în temeiul acordurilor de la Lausanne din 1923 s-a redus acum la mai puțin de 1.000, în timp ce populația musulmană din Grecia, inițial 120.000, a crescut la circa 140.000. Cu alte cuvinte, astăzi există circa 140.000 musulmani în Tracia greacă și mai puțin de 1.000 greci în Constantinopol/Istanbul.
Această istorie lungă și dureroasă, oricât de tulburătoare ar fi, este o introducere necesară mai ales în epoca noastră, caracterizată de amnezie istorică larg răspândită și de preaslăvire lipsită de discernământ a anumitor oameni și ideologii.
Pe acest fundal istoric, vizita papei la Patriarhia Ecumenică a Constantinopolului – o Biserică care a pătimit mult și rămâne constrânsă sub dominația turcă, kemalistă, oficial musulmană – este cu adevărat binevenită. În calitate de lider tradițional al lumii creștine apusene, papa deține o autoritate morală și politică (auctoritas moralis et politica) specială, adică o putere recunoscută de a influența mai degrabă prin poziţie morală decât prin forță. Prezența sa poate fi văzută ca un gest frăţesc de solidaritate față de creștinii ortodocși și liderul lor spiritual suprem[4] care locuiește la Constantinopol/Istanbul. Cu toate acestea, o astfel de vizită nu ar trebui să fie necondiționată, nici Biserica Romano-Catolică și Sfântul Scaun nu ar trebui să accepte termenii politici stabiliți de Ankara. Acest lucru devine limpede atunci când luăm în considerare un eveniment programat: în timpul vizitei sale la Ankara, se aşteaptă ca papa să depună o coroană de flori la mormântul lui Mustafa Kemal Atatürk – liderul naționalist turc și co-autor al politicilor genocidale, admirat la vremea sa de Mussolini, Hitler și alte câteva personalităţi fasciste din perioada interbelică pentru că a curăţat cu succes ,,Noua Turcie” naţionalistă.
Aşa cum au stabilit cercetări istorice ample, Mustafa Kemal Pașa – probabil de origine mixtă albaneză și turcă și mason – a încheiat campaniile genocidale începute deja sub sultanul Abdul Hamid al II-lea și Tinerii Turci. Aceste regimuri anterioare au vizat populațiile creștine răsăritene din regiune: armeni, asirieni/aramei și greci. Kemal a dus cu succes acest proces în etapa sa finală. Sub stindardul așa-numitului „război de independență turc”, el a supravegheat exterminarea, eliminarea și, în cele din urmă, expulzarea ultimelor comunități creștine armene și grecești supraviețuitoare după primul război mondial. Scopul său era de a realiza pe deplin sloganul naționalist extrem „Türkiye Türklerindir” – „Turcia pentru turci”, un motto împărtășit atât de Tinerii Turci, cât și de statul kemalist ulterior.
Mausoleul lui Mustafa Kemal Ataturk
Metodologia sa genocidală a inclus masacre ale civililor organizate în mod intenționat, deportări genocidale, muncă silnică, violență sexuală de nedescris, răpirea şi convertirea la islamism a orfanilor și femeilor, distrugerea comunităților creștine, precum și alte măsuri genocidale și de epurare etnică. În timpul dominației kemaliste, grecii din Pont au trecut prin suferințe dincolo de orice imaginaţie. Pentru ceea ce au fost considerate victorii religioase împotriva „necredincioşilor” creștini, Adunarea Națională Turcă i-a acordat lui Mustafa Kemal titlul islamic otoman de ghazi, care înseamnă „războinic sfânt” sau „apărător al jihadului”. Acesta a fost de fapt ,,numele de familie” public al său până când el a adoptat numele de familie Atatürk. Între anii 1913-1923, circa 3 milioane de creștini – armeni, asirieni/aramei și greci – au fost uciși în mod sistematic şi premeditat de Tinerii Turci și kemaliști, într-unul din cele mai grave genocide ale secolului XX, o sursă sau o inspirație malefică pentru atâtea alte genocide, inclusiv genocidul evreiesc comis de naziști.
Ca urmare a acestor evenimente, creștinii au dispărut din Asia Mică după aproape 2.000 ani de prezență continuă și chiar mai multe milenii ca popoare indigene ale acestui pământ. Winston Churchill a surprins succint tragedia când a scris că „Turcia a devenit încă o dată unicul stăpân al Asiei Mici arzând Smirna din temelii și printr-un vast masacru al populației sale creștine”.
Bisericile apostolice antice din Pont și Asia – comunități creștine care datează din primele secole ale creștinismului, cele şapte Biserici apostolice ale Apocalipsei: Efes, Smirna, Pergam, Thyatira, Sardes, Filadelfia și Laodiceea și cele ale Sinoadelor Ecumenice, Niceea, Efes – au fost complet distruse. În acest fel, Turcia a realizat în cele din urmă islamizarea și turcificarea totală a Asiei Mici, după mai mult de 8 secole de la bătălia decisivă de la Manzikert, când forțele turcești au intrat pentru prima dată în regiune.
Astfel, Mustafa Kemal Pașa – celebrat în Turcia ca un ghazi sau războinic sfânt – a isprăvit „omogenizarea” totală a populației fostului Imperiu Otoman. În practică, aceasta a însemnat islamizarea și turcificarea regiunii și îndeplinirea sloganului „Turcia pentru turci”. „Noua sa Turcie”, construită pe o formă extremă de naționalism etnic, a devenit un model admirat de mai multe regimuri autoritare din perioada interbelică, inclusiv naziștii, sovieticii și alte state naționaliste fasciste sau agresiv seculare, care au copiat multe dintre politicile sale sângeroase.
Așadar, așa cum dovedeşte istoricul bisericesc american Arthur Warren Johnson, așa-numitele „puteri creștine ale Apusului” – creștine mai mult cu numele decât ca fapte, s-ar putea adăuga – au jucat un rol decisiv în pecetluirea soartei Bisericilor creștine antice din Asia Mică și în facilitarea distrugerii poporului grec de acolo. Prin sprijinul repetat acordat Turciei în momente critice, susține Johnson, aceste puteri apusene au devenit co-autoare ale acestei distrugeri.
În acest context – și chiar într-o epocă marcată de confuzie morală, declin cultural și amnezie istorică larg răspândită – sunt încredinţat că oamenii care posedă încă atât cunoștințe istorice, cât și integritate morală se vor întreba inevitabil:
Va da dovadă Robert Francis Prevost – născut în America și acum Papa Leon al XIV-lea – de înțelegerea istorică, claritatea morală și curajul așteptate de la pontiful Bisericii Romano-Catolice și de la un lider creștin important ? Va refuza el să depună o coroană de flori la mormântul lui Mustafa Kemal Pașa (Ataturk), unul dintre principalii arhitecți ai genocidului comis împotriva creștinilor indigeni armeni, asirieni/aramei și greci din Imperiul Otoman și din statul turc care se năştea [din el] între anii 1913-1923 ?
Anii 1913-1923 marchează tranziția de la Imperiul Otoman la noul stat național(ist) turc.
Acest deceniu coincide exact cu genocidul popoarelor creștine indigene din Imperiul Otoman și Anatolia. Acest genocid a fost conditio sine qua non – precondiția esențială – pentru nașterea noului stat musulman turc. Populațiile creștine trebuiau eliminate: cei care nu au fost uciși au fost alungați, curăţind calea către crearea unui stat național turc, musulman, omogenizat. Era un stat făurit în sânge, modelat de Kemal și de mișcările politice care l-au precedat.
Sper – și mă rog – ca papa să aleagă să refuze această acțiune imorală de a depune o coroană de flori. Un astfel de refuz i-ar proteja propria poziție morală, demnitatea papalității sale și reputația papalității în general. Ar servi de asemenea cauzei mai largi a civilizației și umanității, dând un exemplu generațiilor viitoare. Chiar dacă refuzul de a depune coroana de flori duce în cele din urmă la anularea vizitei, acest lucru ar fi mult mai bun decât compromiterea amintirii genocidului creștin – unul dintre cele mai grave genocide ale secolului XX.
În astfel de cazuri, vizita în sine este secundară. Ceea ce contează cel mai mult este păstrarea adevărului istoric și refuzul de a-i cinsti pe cei care ar trebui condamnați la infamia (ocară publică) și la damnatio memoriae – un termen latin care înseamnă condamnarea și ștergerea deliberată a amintirii unei persoane din cauza crimelor sale.
Papa putea de asemenea pur și simplu să refuze să călătorească la Ankara, evitând astfel această „așteptare” imorală, deși neoficială, de a cinsti un om responsabil pentru atrocități în masă, genocid. Mustafa Kemal nu a fost doar un dictator și un arhitect principal al genocidului; el a devenit și un model admirat de alte regimuri distructive. Hitler însuși l-a numit pe Kemal „profesorul său” în exterminare, şi ideologia și metodele lui Kemal au contribuit în mod indiscutabil la modelarea unor aspecte ale gândirii naziste.
Cu alte cuvinte, este la latitudinea papei – recunoscut pretutindeni în lume ca o autoritate spirituală morală (auctoritas moralis) – a da exemplul etic așteptat de la el. El are oportunitatea și responsabilitatea de a exprima o dezaprobare istorică clară față de moștenirea genocidală a lui Mustafa Kemal împotriva popoarelor creștine răsăritene: armeni, asirieni/aramei și greci.
Mulți lideri ai acelei epoci – conduşi mai mult de oportunism politic și interese economice decât de principii morale – au ales să-l laude pe Ataturk ca pe un „dictator luminat”. Ei au făcut aceasta în pofida ideologiei sale naționalist-fasciste extreme, a politicilor sale agresiv seculariste și anti-creștine, a ostilității sale față de occident și a gravelor crime comise în timpul domniei sale (1919-1938) împotriva numeroaselor comunități etnice și religioase, incluzând creștini, aleviți, kurzi și alții.
Ceea ce este izbitor, privind în retrospectivă, este că mulți dintre acești lideri din Europa aveau să-și conducă în curând națiunile în catastrofa celui de-al doilea război mondial, cu toate distrugerile care au urmat.
Dar va alege Papa Leon al XIV-lea – în 2025 – tăcerea ? Va trece cu indiferență peste moștenirea genocidală a lui Mustafa Kemal Pașa ? Și încă mai îngrijorător: va părea că aprobă această moștenire depunând o coroană de flori la mormântul dictatorului și semnând în cartea vizitatorilor ? O coroană de flori și un mesaj scris nu sunt gesturi neutre; ele onorează persoana și aruncă în mod inevitabil o umbră de aprobare asupra faptelor sale – inclusiv, în acest caz, asupra crimelor sale.
Va alege papa această cale ?
Sau va alege calea opusă ? Refuzând să depună o coroană de flori la mormântul lui Kemal – așa cum au făcut mai mulți lideri curajoși din raţiuni morale, istorice sau politice – Papa Leon al XIV-lea și-ar afirma numaidecât autoritatea morală mai degrabă prin fapte decât prin cuvinte.
Dacă procedează altfel, riscă să nu pară diferit de autoritățile lumești care pun oportunismul politic mai presus de adevărul moral. Și aici avertismentul scripturistic se aplică oricărui lider: Nimeni nu poate a sluji la doi domni, că sau pre unul va urî şi pre altul va iubi, sau de unul se va ţine şi de altul nu va griji (Matei 6, 24).
Cu alte cuvinte, ce îl deosebeşte cu adevărat pe papă de guvernele păgâne şi falimentare din punct de vedere moral ale acestei lumi ? Dacă nu poate ridica o „voce profetică” când se confruntă cu moștenirea uneia dintre cele mai mari crime ale secolului XX, atunci când va vorbi ? Și care este atunci valoarea autorității sale morale ?
Crimele trecutului nu rămân în trecut. Ele modelează rănile prezentului și primejdiile viitorului. Fie ca Papa Leon al XIV-lea să-și amintească că Niceea – locul de naștere al Primului Sinod Ecumenic și o piatră de temelie a istoriei creștine – este astăzi un oraș fără creștini. A fost golit chiar de politicile și acțiunile întreprinse sub Mustafa Kemal Pașa. Va da papa acum greutatea funcției sale acestor politici depunând o coroană de flori la mormântul lui Kemal ?
Va pune el, chiar neintenţionat, sigiliul papal de aprobare asupra unei moșteniri de exterminare ? Acestea nu sunt gesturi simbolice. Sunt alegeri morale. Și istoria le va ține minte.
„Legile spirituale scripturistice” vor răzbuna făţărnicia noastră, lipsa de curaj, oportunismul politic etc, căci așa cum spune apostolul, nu vă amăgiți, Dumnezeu nu se batjocoreşte; că ce va semăna omul, aceea va și secera (Galateni 6, 7).
27 noiembrie 2025
Papa Leon al XIV-lea a făcut o vizită la mausoleul lui Kemal Ataturk si a depus o coroană de flori
Traducere: Catacombele Ortodoxiei
[1] Dr. Vasileios Th. Meichanetsidis este specialist în genocidul grec, co-editor al lucrării Genocidul grecilor otomani (2011) și al altor articole despre genocidul grecilor din Imperiul Otoman, 1913-1923.
[2] Împăratul Constantin cel Mare a schimbat numele oraşului în Helenopolis, în cinstea mamei sale.
[3] În memoriile sale (Ambasador la Constantinopol, Martor ocular al genocidului armenilor, capitolul ,,Nu mişc un deget pentru armeni”, a spus ambasadorul german), Henry Morgenthau – la acea vreme ambasador al SUA în Imperiul Otoman – argumentează că, de fapt, turcii au fost cei care s-au inspirat din metodele germanilor. Dar, neîndoios, cele săvârşite de Ataturk au stârnit admiraţia naţionaliştilor extremi.
[4] Ortodocşii nu au un lider spiritual suprem – o idee atât de iubită de Patriarhul Bartolomeu al Constantinopolului şi acoliţii lui, şi adoptată de unii ortodocşi, mai ales greci.
