Viaţa Mitropolitului Filaret, cel care a dat anatema împotriva ecumenismului
După moartea mea, iubita noastră Biserică din diaspora se va rupe în trei feluri …
Mai întâi, grecii ne vor părăsi, deoarece ei nu au făcut niciodată parte dintre noi …
Apoi cei care trăiesc pentru această lume şi slava ei vor merge cu Moscova …
Ceea ce va rămâne vor fi acele suflete credincioase lui Hristos şi Bisericii Lui
Mitropolitul Filaret, 1985* * *
Viaţa mitropolitului Filaret Voznesenski (1903-1985) este puţin cunoscută, deşi ea este vrednică de a fi pusă alături de vieţile marilor apărători ai dreptei credinţe. Înainte de a vorbi despre rolul mitropolitului în proclamarea anatemei ecumenismului şi, în general, în apărarea Ortodoxiei, trebuie să aruncăm o privire asupra unor episoade din viaţa sa, care îl dezvăluie pe cel care va deveni cel de-al treilea întâistătător al Bisericii Ortodoxe Ruse din Diaspora şi poate cel din urmă vrednic de chemarea sa.
Mitropolitul Filaret s-a născut la Kursk, Imperiul Rus, pe 22 martie 1903, primind la botez numele Gheorghe. În 1909, familia s-a mutat la Blagoveschensk pe Amur, în Orientul Îndepărtat, unde Gheorghe a absolvit liceul. În 1920, familia a fost nevoită să fugă din Blagoveschensk, când regiunea Amur a căzut în mâinile bolşevicilor, în Manciuria învecinată, în oraşul Harbin. Acolo, în 1921, mama lui Gheorghe, Lidia Vasilievna, a murit, după care tatăl său, protoiereul Nicolai Voznesenski a primit tunderea monahală primind numele de Dimitrie şi ulterior a devenit arhiepiscop de Hailar.
Harbin era o anomalie la acea vreme. Construit de ruși pe teritoriul chinez, a fost un oraș provincial tipic rusesc timp de încă 25 ani după revoluție. În Harbin existau 26 biserici ortodoxe, o întreagă rețea de școli gimnaziale și 6 instituții de învățământ superior. Până și recunoașterea Uniunii Sovietice de către China în 1924 și transferul căii ferate în mâinile sovietice, şi sosirea la Harbin a emisarilor Moscovei a schimbat doar superficial modul de viață în oraș.
Mai vizibile au fost încetarea sprijinului material acordat Bisericii de către administrația căilor ferate și confiscarea de către sovietici a unei părți din instituțiile de învățământ mediu şi superior din Harbin și Manciuria.
Harbin, anii ’1930
Biserica Icoana Maicii Domnului din Iviron din districtul Daoli, construită în 1908, în care slujea protoiereul Nicolae Voznesenski, tatăl mitropolitului Filaret
La acea vreme nu existau în Harbin şcoli teologice superioare, astfel că tânărul Gheorghe s-a înscris la Institutul Politehnic, pe care l-a absolvit în 1927. Ulterior, cu ajutorul tatălui său, care a luptat pentru înfiinţarea unor cursuri de teologie pastorală, a reuşit să absolve în 1931 ceea ce se va numi mai târziu Facultatea de Teologie a Institutului Sfântul Cneaz Vladimir.
În 1930, el a fost hirotonit diacon, iar în 1931 preot celibat. Pe atunci locuia în Harbin Episcopul Nestor de Kamceatka, care a înfiinţat aşa-numita Casă a Milei – un orfelinat pentru orfani şi un cămin pentru bătrâni, şi a construit o biserică pentru acest aşezământ. În 1929, episcopul Nestor l-a tuns în monahism pe unul din studenţii cursurilor teologice, prieten al părintelui Gheorghe Voznesenski. Părintele Gheorghe a început să viziteze Casa Milei şi, la scurt timp după aceea, a decis să intre şi el în monahism. La călugărie, el a primit numele de Filaret.
În 1930, aici au sosit doi monahi de la Mânăstirea Sfânta Treime așa-numita Șmakovski, sfânta lavră a Orientului Îndepărtat, care a fost închisă de comunişti în 1926. Ei au adus rânduiala monahală a Mânăstirii Şmakovski, care urma rânduiala vestitei Mânăstiri Valaam. La mijlocul anilor ’1930, la Casa Milei erau deja 9 monahi.
În aceşti ani, părintele Filaret a lucrat neîncetat în aria Domnului. Încă din primii ani ai preoţiei sale, el a atras mulţi oameni care căutau calea duhovnicească. Slujbele dumnezeieşti pe care le săvârşea cu credinţă arzătoare şi predicile sale inspirate au adunat închinători şi au umplut bisericile. Mulţimi de oameni se înghesuiau la biserica în care slujea părintele Filaret. Toate categoriile de oameni din Harbin îl iubeau; numele său era cunoscut și dincolo de hotarele eparhiei de Harbin. Oameni însetaţi de cuvântul lui Dumnezeu stăteau la coadă la uşa umilei sale chilii; ei ştiau că aici vor primi sfaturi corecte, mângâiere și ajutor.
Între anii 1931-1945, Manciuria, cu capitala la Harbin, a fost ocupată de japonezi. Spre sfârșitul acestei perioade, rușii au fost chemați să-și mărturisească credința. Japonezii aşezaseră o statuie a zeiței lor Amateras, care, potrivit tradiției japoneze, era fondatoarea rasei imperiale, chiar vizavi de Catedrala ortodoxă Sfântul Nicolae. În mai 1943, ei au cerut ca rușii care mergeau la biserică mai întâi să se ,,închine reverenţios” în faţa zeiţei. Se cerea de asemenea ca în anumite zile să fie venerate templele japoneze, în timp ce o statuie a zeiței urma să fie aşezată în bisericile ortodoxe.
Pe 8 septembrie şi 2 octombrie 1943, ierarhii eparhiei de Harbin – mitropolitul Meletie, episcopul Dimitrie [tatăl părintelui Filaret] şi episcopul Iuvenalie – au convocat adunări eparhiale pentru a discuta situaţia. Potrivit mărturiei secretarului conferinţei episcopale, părintele Leonid Upşinski, ,,şedinţa a fost furtunoasă, deoarece unii au obiectat că … Amateras nu era o zeiţă, ci strămoaşa”. S-a hotărât ,,să se accepte în
Zeiţa Amateras
Însă, pe 5 februarie 1944, congresul liderilor emigrației ruse din Manciuria s-a întrunit la Harbin. Congresul s-a deschis cu o slujbă în Catedrala Sfântul Nicolae, după care participanții au mers la templul japonez „Harbin-Jinjya”, unde au săvârșit o venerație a zeiței Amateras. Pe 12 februarie, ierarhii din Harbin au răspuns cu o epistolă arhipăstorească, în care ei spuneau: „Întrucât orice fel de venerare a divinităților și templelor păgâne este interzisă de poruncile lui Dumnezeu …, creștinii ortodocși, ascultând de voia lui Dumnezeu și de Legea Sa, nu pot și nu trebuie să săvârșească această venerație, căci astfel de venerații contrazic tezele fundamentale ale credinței ortodoxe”.
În martie, ambii vicari ai eparhiei de Harbin, episcopii Dimitrie și Iuvenalie, au fost chemați la poliție, unde au fost interogați minuţios cu privire la circumstanțele distribuirii ilegale a epistolei arhipăstoreşti și cu privire la atitudinea turmei față de această chestiune. Pe 28 aprilie, mitropolitul Meletie a fost supus interogatoriului. Conversația, care a durat câteva ore, nu a dus la nici un rezultat. Episcopul Dimitrie, care a participat și el, a protestat categoric împotriva venerațiilor.
Pe 2 mai a avut loc o Adunare Episcopală, la care această poziție a fost confirmată. Câteva zile mai târziu, mitropolitul Meletie i-a prezentat dlui. Kobayasi textul Adunării Episcopale. Kobayasi i-a cerut ca el să dea o promisiune scrisă că nu va mai ridica chestiunea venerațiilor până la sfârșitul războiului. Mitropolitul Meletie a cerut ca în text să fie adăugate cuvintele: „Dacă nu va exista nici o constrângere în ce priveşte venerațiile”. În cele din urmă, Kobayasi a cedat.
Mărturisirea plină de curaj a părintelui Filaret a avut o mare influenţă asupra japonezilor care au cedat în faţa cererilor episcopilor ruşi. Japonezii l-au arestat pe părintele Filaret şi l-au supus torturii. Obrazul i-a fost rupt şi aproape că i-au scos ochii, dar el a pătimit cu răbdare. Atunci ei i-au spus: ,,Avem aici un instrument electric încins. Toți cei cărora li s-a aplicat [acest instrument] au fost de acord cu cererile noastre. Și tu vei fi de acord”. Torționarul a adus instrumentul. Atunci, părintele Filaret s-a rugat Sfântului Nicolae: „Sfinte Ierarhe Nicolae, ajută-mă, altfel s-ar putea întâmpla o trădare”. Torționarul și-a început lucrarea. L-a dezbrăcat pe mărturisitor până la brâu și a început să-i ardă șira spinării cu fierul incandescent.
Atunci a avut loc o minune. Părintele Filaret putea simţi mirosul de carne arsă, dar nu simţea nici o durere. Simțea bucurie în sufletul său. Torționarul nu putea înţelege cum de nu ţipa şi nu se zvârcolea de durerea insuportabilă. Atunci s-a întors şi s-a uitat la faţa lui. Uluit, a fluturat din mână, a mormăit ceva în japoneză şi a fugit, biruit de puterea mai presus de fire a mărturisitorului. Părintele Filaret a fost adus aproape mort la rudele sale. Acolo a leșinat. Când și-a revenit, a spus: „Am fost chiar în iad”. Treptat, rănile i s-au vindecat. Doar ochii îi erau puțin deformați. După aceasta, japonezii nu au mai încercat să-i silească pe ortodocși să se închine idolului lor.
În anul 1945, armatele sovietice au învins armata japoneză, şi ulterior comuniștii chinezi au preluat controlul asupra Manciuriei. În acele zile, sovieticii au început să ofere emigranților ruși posibilitatea de a primi pașapoarte sovietice. Mişcarea lor a fost foarte subtilă şi abilă, iar poporul rus înșelat, epuizat de anii grei ai ocupației japoneze, perioadă în care tot ce era rusesc fusese suprimat, a crezut că acum era libertate religioasă în URSS şi a început să primească paşapoarte în masă.
Armata sovietică sosind în Harbin în 1945
În acest fel, 50.000 cetățeni ruși din Harbin au căzut în capcană. Realitatea le-a fost curând dezvăluită. La gara Atpor, 14.000 oameni au fost împușcați, iar restul de 36.000 au fost deportați în lagăre de concentrare, unde majoritatea au pierit de foame și alte privațiuni.
Mitropolitul Valentin de Suzdal scrie: „Îmi amintesc de anul 1956, când am fost martor fără voie în Mânăstirea Adormirea Maicii Domnului din Odessa la întoarcerea din lagăre și închisori, după ce și-au ispășit pedepsele, a acelor ierarhi care s-au întors în Rusia după război pentru a se uni cu ’Biserica Mamă’ la chemarea guvernului lui Stalin și a Patriarhiei Moscovei: ’Patria v-a iertat, Patria vă cheamă !’ În 1946, ei s-au întors încrezători în URSS, şi au fost numaidecât arestaţi şi întemniţaţi timp de 10 ani, în timp ce ’Biserica Mamă’ a rămas tăcută, fără a-şi ridica glasul în apărarea celor pe care îi chemase în capcană. Pentru a fi restabiliți în rangul lor ierarhic, ei trebuiau să cânte imnuri serghianismului și să-l accepte pe patriarhul sovietic. Și ce-a urmat ? Unii dintre ei și-au sfârşit viața în arest la domiciliu, alții în închisorile mânăstirilor, în timp ce alții au plecat curând spre veșnicie”.
În această perioadă, părintele Filaret era rectorul Bisericii Sfânta Icoană a Maicii Domnului din Iviron în Harbin. Într-o zi, el a fost vizitat de un reporter de la un ziar din Harbin care i-a cerut să vorbească despre ,,mila” guvernului sovietic de a oferi emigranților pașapoarte sovietice. „Am răspuns că refuz categoric să iau pașaport, deoarece nu aveam cunoştintă de nici o schimbare ideologică în Uniunea Sovietică și, în special, nu știam cum decurgea viața bisericească acolo. Însă știam multe despre distrugerea bisericilor și persecuția clerului și credincioșilor. Cel care mă intervieva s-a grăbit să întrerupă conversația și să plece”.
După puţină vreme, părintele Filaret a citit în Jurnalul Patriarhiei Moscovei că Lenin era geniul suprem și binefăcătorul omenirii. De la amvon, el le-a vorbit credincioșilor despre această afirmație rușinoasă într-un periodic ecleziastic, subliniind că patriarhul Alexie, în calitate de redactor şef al jurnalului, era responsabil pentru această minciună. Părintele Filaret a fost singurul care şi-a ridicat glasul, nici un cleric nu l-a susţinut, iar autorităţile eparhiale i-au interzis să mai predice, interdicţie sub care a rămas destul de multă vreme.
Practic, întregul episcopat din Orientul Îndepărtat al Bisericii Ruse din Diaspora recunoștea la acea vreme Patriarhia Moscovei, astfel că părintele Filaret s-a trezit fără să vrea în jurisdicţia patriarhiei, ca cleric al eparhiei de Harbin. Acest fapt era extrem de dureros pentru el. Niciodată, oriunde a slujit, nu a îngăduit pomenirea autorităţilor atee în timpul slujbelor şi nu a slujit niciodată din ordinul sau pentru a le mulțumi autorităților sovietice. Dar nici măcar o asemenea izolare de Patriarhia Moscovei nu l-a făcut să nu se simtă cumplit de împovărat de faptul că depindea canonic de ea.
În 1947, când URSS a lansat faimoasa campanie pentru ,,deschiderea pământurilor virgine”, oferind emigranţilor oportunitatea de a se întoarce în ţară, spre durerea părintelui Filaret, propriul său tată, Arhiepiscopul Dimitrie de Hailar, împreună cu alţi câţiva episcopi, au fost repatriaţi în URSS. Dar părintele Filaret, singur ca şi mai înainte, a vorbit neîncetat în predicile sale despre minciuna din sânul Patriarhiei Moscovei şi din ,,ţara sovietelor” în ansamblu. El a refuzat categoric să facă rugăciuni pentru cei care plecau în URSS, socotind că în acest fel i-ar fi binecuvântat pentru alegerea lor.
O astfel de poziție fermă și ireconciliabilă față de Patriarhia Moscovei și autoritățile sovietice nu putea rămâne neobservată. Părintele Filaret a fost chemat adeseori de autoritățile chineze la interogatorii, la unul dintre acestea fiind bătut. În octombrie 1960, au încercat chiar să-l omoare …
După cum a relatat el însuşi, la ora 2 dimineața, într-o duminică, părintele Filaret s-a dat jos din pat din cauza unui miros ciudat în casa sa. El a mers în sufragerie, în al cărei colţ se afla o cămară; de sub ușile cămării ieșea fum cu un miros înțepător. Atunci a mers la baie, a pus apă într-un lighean, s-a întors la cămară și, deschizând ușa, a aruncat apa în direcția fumului. Deodată a avut loc o explozie şi un fulger. Focul l-a ars, în timp ce unda exploziei l-a ridicat și l-a azvârlit cu o forță enormă pe toată lungimea sufrageriei spre uşa care dădea afară. Din fericire, uşa se deschidea spre exterior şi sub greutatea trupului său zăvoarele au fost rupte şi el a căzut pe pământ asurzit de bubuitură, dar viu. Când și-a revenit, a văzut întreaga sa casă în flăcări ca o torță. A înțeles că explozia fusese provocată de o bombă termică programată să se declanșeze și să ardă din temelii casa.
În acea noapte, spre miezul nopții, o anume Zinaida Lvovna, una dintre surorile bisericii Casei Milei, a ieșit din casa ei, care se afla vizavi de biserică, și a văzut niște mașini de pompieri pe stradă, lângă biserică, deşi nu era nici un incendiu în zonă. Această aglomerație neobișnuită de mașini de pompieri a uluit-o. După circa 2 ore, când a trezit-o din somn bubuitura bombei termice, ea a ieşit numaidecât în stradă şi a văzut incendiul, pe care pompierii reușiseră deja să-l stingă. Părintele Filaret stătea în pragul bisericii, tremurând de frig și suferind de arsuri și comoție cerebrală. Zinaida Lvovna a înțeles imediat că incendiul fusese provocat de comuniști cu scopul de a-l ucide pe părintele Filaret. A traversat repede strada și l-a invitat să intre în casa ei.
Dar pompierii chinezi, văzându-l pe arhimandritul Filaret în viață, l-au acuzat că a provocat incendiul și au vrut să-l aresteze. Însă, Zinaida Lvovna s-a întors repede către șeful pompierilor și i-a spus: „Se pare că v-ați adus mașinile de pompieri aici dinainte, știind că urma să izbucnească un incendiu. Cine v-a spus dinainte de incendiu ?” Șeful pompierilor a rămas fără cuvinte. Între timp, Zinaida Lvovna și părintele Filaret au intrat în casa ei. Ea l-a pus într-o cameră fără ferestre, deoarece știa că comuniștii ar putea intra pe fereastră și l-ar ucide.
A doua zi, niște tineri au venit devreme la slujba de duminică, dar biserica era închisă, iar casa în care locuia părintele Filaret era arsă din temelii. Părintele Alexie Mikrikov, pe atunci în vârstă de 20 ani, a aflat de la Zinaida Lvovna ce se întâmplase în timpul nopții. El a venit să-l vadă pe părintele Filaret, care era extrem de epuizat și bolnav. Obrazul său ars era de culoare maro închis, dar privirea sa era plină de o supunere fermă față de voia lui Dumnezeu și de dorinţa puternică de a sluji lui Dumnezeu şi oamenilor. Ca o consecință a interogatoriilor și arsurilor pe care le-a suferit, părintele Filaret a rămas pentru tot restul vieţii sale cu o mică înclinare laterală a capului și o anumită deformare a părții de jos a feței; coardele sale vocale au avut de asemenea de suferit.
După 2 luni de zile, părintele Filaret a început din nou să slujească și, în decurs de jumătate de an, a putut locui singur într-o casă deasupra bisericii. Dar el s-a întors mai apoi la Zinaida Lvovna. Motivul a fost că intrase în chilia sa după slujbă, dar a văzut brusc două cizme mari ieșind de sub o perdea. Înțelegând că acolo se afla un asasin trimis de comuniști, s-a îndreptat către comodă, a scos ceva de acolo pentru a-i distrage atenția, și apoi a părăsit iute chilia, încuind-o în urma lui. După aceasta, un polițist chinez a venit la Zinaida Lvovna și a întrebat-o de ce arhimandritul Filaret nu a dormit în chilia lui. Ea a înțeles imediat ce urmărea el şi a răspuns: din cauza slăbiciunii sale fizice.
La scurt timp după aceasta, părintele Filaret a descoperit un portret al lui satan sub altarul bisericii Casei Milei. Portretul a fost îndepărtat de îndată …
Arhimandritul Filaret a părăsit China în 1961, numai după ce aproape întreaga sa turmă părăsise Harbinul.
„Când, în sfârșit, cu ajutorul lui Dumnezeu, am reușit să părăsesc China roşie – scrie părintele Filaret –, primul lucru pe care l-am făcut a fost să mă adresez întâistătătorului Bisericii Ruse din Diaspora, mitropolitul Anastasie, cu o cerere de a mă considera din nou a fi în jurisdicția Bisericii Ruse din Diaspora. Mitropolitul mi-a răspuns cu milă și dragoste și m-a binecuvântat de îndată să slujesc în Hong Kong ca preot al jurisdicției sinodale, și a subliniat că fiecare slujitor bisericesc care trece din jurisdicția Moscovei în această jurisdicție trebuie să dea o declarație specială de pocăință în semn că îi pare rău pentru şederea sa (deşi fără voia lui) în jurisdicția Moscovei. Am făcut acest lucru numaidecât”.
Pe 29 martie 1962, Sinodul Episcopilor Bisericii Ruse din Diaspora „a ascultat o scrisoare a arhimandritului Filaret (Voznesenski) către președintele Sinodului la sosirea sa în Hong Kong și pocăința sa pentru faptul că în 1945 a intrat sub jurisdicția Patriarhiei Moscovei, precum și o declarație de pocăinţă semnată de acesta potrivit formei stabilite de Sinodul Episcopilor” în 1959.
Curând, arhimandritul Filaret a zburat la Sydney. Arhiepiscopul Australiei l-a primit cu bucurie și dragoste, și deja în primele săptămâni ale șederii părintelui Filaret în Australia, a început să se vorbească despre posibilitatea hirotonirii sale ca episcop. În 1963 a fost hirotonit episcop de Brisbane, un vicariat al eparhiei australiene.
Pe 14/27 mai 1964, Mitropolitul Anastasie de New York s-a retras; el avea să moară în 1965. Existau doi candidați la scaunul de întâistătător al Bisericii Ruse din Diaspora: Arhiepiscopul Ioan de San Francisco, făcătorul de minuni[1], și Arhiepiscopul Nicon de Washington. Opiniile erau împărțite în mod egal între cei doi candidați, şi sentimentele erau atât de puternice încât se profila o schismă. Dar atunci s-a sugerat ca Sinodul să se suspende pentru 3 zile de post și rugăciune. La sfârșitul postului de 3 zile, arhiepiscopul Ioan a propus candidatura episcopului Filaret. Deși el era aproape necunoscut acolo, propunerea a fost acceptată în unanimitate și cu bucurie.
Noul mitropolit se confrunta cu o sarcină descurajantă. Pe de o parte, el trebuia să conducă Biserica sa către denunțarea hotărâtă a apostaziei Ortodoxiei mondiale, cu care nu mai putea fi tolerată nici o comuniune; iar pe de altă parte, trebuia să păstreze unitatea dintre membrii propriului Sinod, deoarece unii dintre ei erau mai apropiaţi în duh de Ortodoxia mondială decât de adevărata Ortodoxie.
Surse selective
1. https://www.russianorthodoxchurch.ws/english/pages/heritage/metphilaret.html, Archbishop Nafanail (Lvov), The Early Years of Our First Hierarch Metropolitan Philaret
2. https://blessedphilaret.blogspot.com/2008/08/life-of-metropolitan-philaret-of-new.html, A life of Metropolitan Philaret of New York
3. https://blessedphilaret.blogspot.com/2016/06/goc-bishop-klemes-of-gardikion.html, Ecumenism in the Homestretch and the Orthodox Witness of a Contemporary Saint and Confessor
4. http://orthodoxinfo.com/ecumenism/philaret.aspx, Metropolitan Philaret of New York. Introduction by the Editors of The Orthodox Wordto His “Thyateira Confession”
5. http://vertograd-eng.blogspot.com/2000/01/back-issue-january-2000.html, And his lot is among the saints. On the anniversary of the finding of the honourable relics of the holy Hierarch Philaret (Voznesensky)
[1] Acesta era principalul motiv pentru care Sfântul Ierarh Ioan Maximovici a fost atât de invidiat şi defăimat: el era un urmaş cu adevărat vrednic al mitropolitului Anastasie.
