Monahismul – scutul de apărare al Ortodoxiei (XXXVII)
– Istorisiri din diferite epoci ale creştinismului –
Lupta Sfântului Grigorie Palama împotriva ereziei lui Varlaam (1337-1351)
După moartea împăratului Mihail şi înfrângerea partizanilor unirii, Biserica Ortodoxă avea să fie tulburată de o nouă încercare. Aşa-numitele controverse isihaste au adus în actualitate viziunea raţionalistă a apusenilor cu privire la identitatea dintre fiinţa (esenţa) şi energiile (lucrările) lui Dumnezeu şi existenţa energiei create prin care Dumnezeu intră în legătură cu omul.
Cel mai mare adversar al acestei erezii a fost Sfântul Grigorie Palama (1296-1359), prin care cinul monahal a dat Bisericii şi de această dată apărătorul de frunte al cugetării ortodoxe. Sfântul Grigorie, ieromonah aghiorit, a fost cel care şi-a asumat înfruntarea teologică a acestei cumplite rătăciri, precum odinioară Sfântul Maxim monotelismul şi Sfinţii Ioan Damaschinul şi Teodor Studitul iconoclasmul.
Combaterea acestei erezii este de o însemnătate decisivă. Dacă, potrivit viziunii apusene, Dumnezeu nu intră în legătură cu oamenii doar prin intermediul energiilor Sale nezidite, ci prin intermediul unor energii ale Sale zidite, atunci unirea cu Dumnezeu, primirea harului Său şi vederea slavei Sale devin cu neputinţă. Credincioşii nu pot participa la lucrarea de izbăvire, sfinţire, luminare şi îndumnezeire după har, întrucât nu este cu putinţă ca o zidire (energia zidită) să izbăvească şi să îndumnezeiască o altă zidire (omul). Potrivit Sfântului Vasilie cel Mare, zidirea nu sfinţeşte zidirea, fiindcă şi ea are nevoie de altul pentru a se sfinţi.
Dacă această viziune scolastică apuseană ar corespunde adevărului, atunci Biserica nu ar mai fi o comuniune spre îndumnezeire, ci o simplă organizaţie religioasă, iar scopul ei nu ar mai fi îndumnezeirea, ci doar îmbunătăţirea morală cu ajutorul unui aşa-zis har zidit.
Deosebit de semnificativ este faptul că adversarii Sfântului Grigorie Palama (Varlaam, Achindin) se inspirau din teologia scolastică apuseană, în timp ce isihaştii apărau teologia ortodoxă, iar lupta lor era ,,o luptă a duhului Bisericii Răsăritene împotriva intruziunii duhului apusean”[1]. În consecinţă, prin condamnarea adversarilor isihasmului, Biserica Ortodoxă a condamnat totodată scolasticismul latin şi Apusul în sine, care a adoptat şi îşi menţine până astăzi învăţăturile anti-isihaste. Prin urmare, biruinţa Sfântului Grigorie Palama şi a monahilor isihaşti a fost biruinţa Ortodoxiei asupra ereziei latine.
* * *
În anul 1334, în timpul împăratului Andronic al III-lea, doi teologi latini au sosit la Constantinopol în vederea unor tratative de unire cu ortodocşii. Cei doi legaţi papali au fost înfruntaţi de Varlaam, teolog grec din Calabria Italiei, ,,înaintat în înţelepciunea cea din afară”[2].
Monahul calabrez a combătut argumentele latinilor cu privire la purcederea Sfântului Duh, dar propria sa argumentaţie inacceptabilă i-a surprins pe mulţi, mai cu seamă pe monahii teologi. Varlaam se poziţiona pe o cale de mijloc şi susţinea că nu este nepotrivit să se admită două obârşii, Tatăl şi Fiul, nu însă despărţite sau opuse între ele, ci una provenind din cealaltă.
Cercurile teologice răsăritene cereau o apărare autentică a învăţăturii ortodoxe. Cel mai în măsură a fost socotit Grigorie, care pe atunci se liniştea într-o sihăstrie aparţinând de Marea Lavră a Athos-ului, chiar dacă numai cu un an în urmă deţinuse funcţia de egumen al Mânăstirii Esfigmenu.
El a alcătuit două tratate prin care căuta să ofere o expunere desluşită a concepţiilor ortodoxe. Întemeiate pe argumentele Sfinţilor Părinţi, aceste opere tratează exhaustiv tema purcederii Sfântului Duh. Sfântul demonstrează în mod riguros că adăugarea filioque în Simbolul de credinţă nu este numai nepermisă, dar nici ca învăţătură teologică nu stă în picioare. El compară marea Biserică Apuseană cu cel mai mare dintre animale, elefantul: aşa cum acesta, când cade, nu se mai poate ridica din cauza corpolenţei sale, tot aşa nici latinii nu se mai pot ridica din cădere, din pricina infatuării lor.
În acelaşi an (1335) Sfântul Grigorie a scris Antiepigrafele, în replică la Epigrafele lui Ioan Vekkos. Având în vedere că latinii îi invitau în mod repetat pe ortodocşi să se unească cu ei, sfântul a restabilit învăţătura patristică şi a dovedit caracterul eretic al scrierii lui Vekkos. De asemenea, printr-o epistolă amplă, Sfântul Grigorie a încercat să-l întoarcă pe Varlaam de la vederile sale rătăcite. Dar vădit ofensat de mustrarea sfântului, el a căutat noi moduri de a-i denigra pe monahii isihaşti, în fruntea cărora era dumnezeiescul Grigorie.
Cei mai duhovniceşti dintre isihaşti, prin nevoinţă şi rugăciune stăruitoare, ajungeau să se împărtăşească de vederea lui Dumnezeu ca Lumină nezidită. Prin urmare, Varlaam s-a apropiat de câţiva nevoitori începători, ca şi cum ar fi voit să le fie ucenic, iar monahii cu gând curat au primit să-i spună tot ceea ce ştiau despre rugăciunea minţii şi trezvie. Auzind că asceţii vedeau dumnezeiasca Lumină cu ochii trupeşti, Varlaam a început să-i batjocorească, numindu-i ,,omfalopsihi (cu sufletul în buric), masalieni şi evhiţi”[3], acuzându-i că au alunecat în erezie, atât prin inovaţia practicii isihaste, cât şi prin afirmaţia că prin nevoinţa isihastă ajung la vederea Luminii nezidite. Mai mult, îi acuza chiar pe Sfinţii Părinţi şi dascăli ai ştiinţei rugăciunii şi contemplării că sunt pricină a înşelării monahilor.
Varlaam era incapabil să înţeleagă experienţele duhovniceşti ale monahilor aghioriţi, din pricina propriei lipse de experienţă duhovnicească, dar şi a premiselor sale teologice greşite. Cum ar fi fost cu putinţă să accepte experienţele energiilor necreate ale lui Dumnezeu şi ale Luminii necreate, de vreme ce credea, ca întregul Apus, că harul dumnezeiesc este creat şi că omul putea să-L cunoască pe Dumnezeu în mod raţional, prin înţelepciunea omenească ? În cele din urmă, Varlaam a mers la Constantinopol (1337) şi i-a denunţat pe isihaşti la Sinodul patriarhului Ioan Calecas (1334-1337).
Aşa cum era de aşteptat, atacurile lui Varlaam au iscat o mare agitaţie în Muntele Athos. Dar şi comunitatea monahală din Tesalonic era tulburată, fiindcă aici se stabilise intrigantul monah şi atrăsese cu sofismele sale destui mireni învăţaţi şi monahi din cetate, nedeprinşi cu dulceaţa dumnezeieştii isihii. Atunci, Tesalonicul aflat în mare ananghie l-a chemat pe Sfântul Grigorie din Muntele Athos pentru a-i întări pe credincioşi în adevărata tradiţie duhovnicească a Ortodoxiei.
Sosind la Tesalonic, sfântul a încercat prin mesaje, mijlocitori şi prieteni, dar şi prin întâlniri personale, să-l convingă pe Varlaam să înceteze cu calomniile sale, de dragul păcii în Biserică. Miezul disputei era acum următorul: dacă este posibilă legătura dintre Dumnezeu şi om şi dacă omul se împărtăşeşte de bunătăţile duhovniceşti.
Timp de 3 ani, Sfântul Grigorie a luptat prin omilii, convorbiri şi scrieri. Lucrarea sa de căpetenie, Pentru cei ce vieţuiesc cu sfinţenie în isihie, expune concepţiile sale cu privire la desăvârşirea duhovnicească şi combate toate acuzele şi hulele monahului calabrez. Sfântul Grigorie susţinea că este cu putinţă ca cineva să vadă cu ochii trupeşti Lumina nezidită şi dumnezeiască, aceeaşi pe care, de altfel, s-au învrednicit să o vadă ucenicii Domnului pe Tabor, ca şi o mulţime de mucenici în perioada persecuţiilor.
Auzind că cei din jurul Sfântului Grigorie numeau Lumina taborică nezidită şi dumnezeiască, Varlaam s-a năpustit cu furie asupra lor. El considera Lumina taborică o fantasmă, un simplu ,,simbol al dumnezeirii”[4] cu caracter zidit, o zidire care se face şi se desface. Credea de asemenea că tot ceea ce este nezidit este şi Dumnezeu sau fiinţă (esenţă, ousia) dumnezeiască. Pentru aceasta, el îi învinuia pe isihaşti că recunoşteau drept nezidit nu numai pe Dumnezeu, ci şi Lumina taborică (energie necreată a esenţei dumnezeieşti); şi fiindcă socoteau pe de o parte că esenţa dumnezeiască este neapropiată şi nu se poate împărtăşi, iar pe de altă parte că energia necreată a esenţei dumnezeieşti este apropiată şi se poate împărtăşi [omului]. În opinia lui Varlaam, o astfel de viziune instituia un diteism, de vreme ce pentru isihaşti ar exista doi Dumnezei – unul apropiat şi altul neapropiat. Aşadar, Varlaam susţinea că Lumina pe care o vedeau isihaştii nu putea fi considerată necreată şi dumnezeiască, fiindcă în acest caz ar fi fost vorba despre însăşi esenţa lui Dumnezeu.
Marele Grigorie deosebea esenţa (fiinţa) dumnezeiască de energiile (lucrările) lui Dumnezeu. Afirma că esenţa dumnezeiască este nevăzută, neapropiată şi de neîmpărtăşit, dar nu şi energiile (lucrările) ei. Astfel, când spunem că Duhul li se împărtăşeşte oamenilor, înţelegem prin aceasta numai energiile, nu şi esenţa Acestuia. Prin urmare, atunci când se învrednicesc de luminare dumnezeiască, sfinţii văd Lumina necreată şi dumnezeiască – lucrare necreată a esenţei dumnezeieşti –, dar nu şi esenţa însăşi a lui Dumnezeu.
Varlaam – emisar fidel al învăţăturii apusene şi al abaterilor ei eretice – considera nezidită doar esenţa de neîmpărtăşit a lui Dumnezeu, iar toate cele ce se pot împărtăşi ,,create, şi nu numai toate lucrările, ci şi toate puterile şi energiile lui Dumnezeu (considera că) au un început şi un sfârşit în timp”[5]. În consecinţă, Varlaam era în realitate învăţător al diteismului, întrucât deosebea dumnezeirea necreată şi energiile create[6]. În acelaşi timp, respingând faptul că harul poate fi împărtăşit, Varlaam îl considera eretic şi masalian pe Sfântul Grigorie al Nyssei, care vorbeşte despre aceasta. Dar şi Marele Vasilie conglăsuieşte cu Sfinţitul Grigorie: ,,Pentru că lucrările Lui sunt cele care coboară spre noi, dar fiinţa Lui rămâne neapropiată”[7].
[1] V. Stefanidis, Istoria Bisericii, § 28, p. 435.
[2] Dositei al Ierusalimului, Dodekavivlos, cartea a IX-a, cap. 7, § 1.
[3] F. Vafeidis, Istoria Bisericii, vol. II, § 155, 1.
[4] Sfântul Grigorie Palama, Pentru cei ce vieţuiesc cu sfinţenie în isihie, 3, 1, 11.
[5] Ibid., 3, 2, 11.
[6] Sfântul Grigorie Palama, Epistola a treia către Achindin, 6, 7.
[7] Sfântul Grigorie al Nyssei, Cuvânt la Sfântul Ştefan, Întâiul Mucenic; Sfântul Vasilie cel Mare, Epistola 234, cap. 1.
